Viata mea a inceput cu adevarat cand m-am indragostit de o femeie

3 comentarii

Din categoria: Eu sunt lesbiana>Viata unor lesbiene

Varsta: Sub 19 ani Moment marcant: Prima relatie cu o femeie

Povestea mea, ca mai toate povestile, arata ca in filme. Asa vedem cu totii povestile noastre, care bat filmele si cartile, bat fanteziile, bat intreaga imaginatie atunci cand ti se intampla pe bune.

La inceput mi-a fost extraordinar de greu, pana m-am acceptat pe mine. Eram un copil, aveam vreo 14 ani si eram a dracului de singura. Cu timpul, am inceput sa accept, sa studiez problema, sa inteleg si, cel mai important, am inceput sa nu ma mai judec pe mine insami.

M-am indragostit, am reusit sa iubesc cum nu mai iubisem vreodata femeia in sinea ei — frumoasa, lasciva, sensibila, sireata si frumoasa din nou. Acolo a inceput viata mea cu adevarat, intr-o relatie de lunga durata care inca si acum mai face scantei.

De la 16 ani am inceput sa traiesc. Mi-am dat seama atunci cat de mult pot iubi insasi feminitatea, in orice. Bineinteles ca am mai luat-o si pe aratura uneori, si am putut simti si alte corpuri feminine, dar intotdeauna m-am intors acolo unde mi-era cald, mi-era bine, mi-era matern si frumos.

Eu nu sunt o tipa feminina, cel putin nu foarte. Am intotdeauna parul tuns scurt si bocanci in picioare si de asta am fost mereu discriminata intr-un fel. Familia ma arata cu degetul, intrebandu-se ce fel de creatura sunt.

Ei nu stiu, de fapt, ce sunt, nici pana in ziua de astazi, desi presupun ca este un pic cam evident. Deci, familia nu stie. Prieteni adevarati am cativa, sau mai bine zis cateva, care sunt constienti de sexualitatea mea. Dar cu toate astea ma simt singura.

Cu timpul am inceput sa vad si eu cam cum e lumea asta ascunsa. Am inceput sa recunosc pe strada un cuplu de fete, incepusem sa ies prin cluburi unde mai vedeam oameni ca mine, si nu-mi venea a crede ochilor, ei erau fericiti. Si eu eram fericita alaturi de iubita mea, dar existam numai noi doua si atat.

Mai tarziu am inceput sa vad grupuri de fete, prietene, toate gay, care isi petreceau timpul vietii lor impreuna. Ele nu erau singure. Nu am reusit de fapt niciodata sa ma integrez in comunitatea asta, sa am cu cine vorbi. Asa ca am tinut totul in mine, pana cand relatia mea a inceput, cred eu, sa mearga prost tocmai din aceasta cauza.

Simteam ca trebuie sa ies cumva sa spun cine sunt, dar ea m-a constrans intotdeauna, si nu m-a lasat, de frica societatii. Asta e povestea mea, care inca nu s-a terminat.

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 3 comentarii }

1 Iulia la 10:56 am

Adevarul e ca si eu ma aflu intr-o situatie asemanatoare… la fel de singura ma simt si eu pe lumea asta, mai putin cand sunt cu prietenii care sunt streight, doar ca stiu de mine si ma accepta, insa spun ca ma simt singura deoarece nu reusesc nicicum sa imi gasesc “semenii” si e destul de descurajator, insa sunt optimista si sper ca situatia sa se imbunatateasca. La fel iti doresc si tie. :*

2 s.j. la 6:41 pm

Singuratatea e groaznica, nu? si eu ma simt singura si descurajata pentru ca nu cunosc pe nimeni care sa fie gay. Si nici macar nu mai exista un pub dedicat celor ca noi in orasul in care locuiesc. Bafta multa fetelor!

3 ralexa la 1:25 pm

Hei, nu te dezamagi Cu totii avem pe undeva o jumatate.