Transexualismul nu este o stare indusa si nici nu se repara

5 comentarii

Din categoria: Eu sunt lesbiana>Transgen, transsexual si atractia fata de femei

Varsta: 19-25 ani Moment marcant: Necunoscut

Acum cateva luni am gasit acest site si m-am gandit sa va impartasesc cateva dintre gandurile mele. Inainte de toate doresc sa-mi salut un vechi prieten, pe Tavy (Octavian) cu care din pacate nu am mai vorbit de foarte multa vreme si stiu ca citea acest site. Apoi pe Alexandra. Daca nu erai tu, nu era nici acest site si cum altele nu promoveaza confesiunile persoanelor LGBT, publicul larg nu ar fi reusit sa patrunda in sufletul si mintea acestor persoane.

Am fost destul de descurajat cu privire la faptul ca cei din jurul meu nu vor accepta ideea ca sunt transexual dar mai ales gandul ca familia mea va avea un soc ma facea sa le ascund un adevar. Un adevar pe care, ce-i drept, il ascund si acum fata de ei si fata de prietenii mei cu mici exceptii.

Zilele trecute, grabit fiind sa ajung undeva si totodata apasat de griji am dat peste un domn. Fara sa-mi dau seama, am trecut mai departe si aud in spatele meu “Porcule! Mai nesimtitule, vezi pe unde mergi!”. Am zambit si mi-am vazut de drum fara a ma simti jignit de respectivele cuvinte, ba din contra, m-au facut sa am o atitudine mai degajata caci oamenii ma percep numai in privinta a ceea ce sunt (nu sunt porc, in niciun caz asta).

Tot zilele trecute mi-am invitat in vizita o prietena foarte buna cu care vorbeam la telefon, dar pe care nu o mai vazusem de o gramada de timp. A sunat la usa, i-am deschis si i-am facut semn sa intre in casa, fara sa scot un cuvant.

Initial nu m-a recunoscut si mi-a spus ca o cauta pe “Irina”. Uitandu-se inca o data la mine, foarte atenta, si-a dat seama ca ex-Irina eram eu iar singurul lucru care m-a dat de gol a fost un semn distinctiv pe un obraz.

Sincer, ma asteptam sa fie socata, ma pregatisem pentru ce este mai rau, o si avertizasem ca va avea parte de o “surpriza”. Am rugat-o sa ramana macar sa purtam o conversatie, spunandu-i ca sunt acelasi om la baza principiilor deoarece voiam sa o pregastessc oarecum. Reactia?

Reproducand cuvintele ei “Daca erai barbat, ai fi zapacit multe fete”. Ma uitam in ochii ei si pur si simplu o vedeam uimita, incantata. E adevarat, in ultima vreme m-am schimbat relativ mult, tinandu-ma de sport, o parte din trasaturile mele fine au disparut.

Totusi imi pun un semn de intrebare. Parintii mei nu vad? Sau este posibil ca fiind tot timpul langa ei sa nu vada schimbarile progresive.

Totusi mi-as dori ca mama mea sa deschida subiectul intr-o zi pentru ca ma simt pregatit sa-i spun ce se intampla cu mine, ca niciodata nu voi fi “fetita care va imbraca rochite si fustite” si ca as avea nevoie de sprijinul ei moral.

Mi-as dori sa nu ma condamne, sa nu se supere si sa inteleaga ca nu este nimic legat de vointa mea sau constientul meu si ca atare sa fie o stare indusa ci faptul ca m-am nascut intr-un corp gresit in care imi este foarte greu sa-mi “comand” gesturile si felul de a vorbi, modul de a gandi, stilul vestimentar, toate la feminin. Orice tine de partea masculina imi sunt lucruri native, reactii si reflexe pe care oricat as incerca sa le schimb vor ramane in esenta aceleasi.

Tot timpul voi repara mobilierul, masina, voi avea mai multi prieteni baieti si ma voi simti foarte degajat in jurul lor si mai constrans in jurul fetelor sau ajutand o la gatit pe mama.

Tuturor parintilor care vad schimbari in comportamentul copiilor le recomand cu caldura sufleteasca, un sfat prietenesc de a nu blama, de a nu certa, de a nu cere explicatii. Ar trebui sa fie acel gen de parinte care sa se apropie, sa fie inainte de toate cel mai bun prieten, cel mai bun confident pentru ca transexualismul nu este o stare indusa si nici nu “se repara”.

Este foarte greu, adevarat, dar incercand sa acopere “problema” nu o va rezolva. Nu e nimic de condamnat si trebuie luat ca atare impreuna cu masurile conforme (psihologi, tratamente, juristi, medici etc). Foarte multi, ca si mine de altfel, sunt ingroziti de reactia parintilor.

Parintii sunt primii si cel mai de incredere ajutor in orice problema, nu prietenii si nici societatea, motiv pentru care imi este teama de a nu-i dezamagi, ii iubesc foarte mult si nu vreau sa ii vad tristi dar nici eu nu pot sa ma mai complac.

Daca oamenii ar fi mai informati, daca s-ar tine simpozioane, promovari locale in fiecare oras, probabil si reactiile ar fi mai ingaduitoare si nu de a pune la zid. Chiar si asa, sunt descjis in discutii cu oricine e interesat. Cu drag, Catalin R.

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 5 comentarii }

1 David la 5:05 pm

Parintii sunt niste fiinte, la fel ca oricare altele, cu diferenta ca noi, copiii, avem asteptari de la ei intrucat sunt cei care ne-au dat viata si ne-au oferit sprijin (material si moral). La fel ca toti oamenii, au prejudecati, limitari, dorinte personale proiectate asupra copilului, teama de a face fata unei “asemenea” probleme (a carei gravitate e inmiita de catre perceptia societatii) si tot asa. Dar presupun ca stii lucrurile astea.
Eu nu le cer parintilor sa ma accepte, nici nu imi imaginez c-or sa inteleaga vreodata altceva decat ca m-am “scrantit” la cap si dintr-o data, netam-nesam, mi s-a pus mie pata sa “devin baiat”. Oricum, nu le pot reprosa nimic, mie mi-a luat cam un an sa ma acomodez cu mine si tot ma simt cam rupt de umanitate. Mai demult, in adolescenta, imi pasa de atitudinea lor fata de mine, de ce gandesc, de acceptul lor — macar intr-o mica masura. Acum…am sa ii ajut de fiecare data cand o sa pot si cam atat. Nu am nevoie de suport moral, acceptare sau altele din partea nimanui.
Recunosc, cand am citit ca acea prietena nu te-a recunoscut m-a cuprins putin invidia/regretul ca din varii motive inca nu imi permit sa ma manifest exact asa cum as vrea. Dar e timp.
Crezi ca e de datoria noastra sa ne implicam social? Sau crezi ca vor exista rezultate pozitive pe termen lung in cazul in care mediatizam si ne facem cunoscute problemele?

Ce ciudat ar suna “Am sa ma lupt sa demonstrez ca Exist si ca altii la fel ca mine Exista”.

Ma uit la americani si, cu toata deschiderea lor la minte, exista statistici clare care arata ca a fi incadrat in LGBT inseamna sa fii tinta multor nedreptati sociale. Din partea oamenilor nu este posibila intelegerea felului in care suntem. Cel mult toleranta si indiferenta putem obtine. Eu oricum nu vreau altceva. :)

2 meand la 4:29 pm

Alexandra… as dori sa imi spun si eu povestea mea… e scurta….. am sa o spun intr-o zi….. vreau doar ca azi sa ii spun iubiriii vietii mele ca o ador pana la ultima respiratie si pana la ultima picatura de viata. Ca nu mai suntem adolescente dar stim sa ne iubim ca la inceputul lumii. Ca nu suntem nici batrane dar stim sa avem toate pauzlele si diligentele si asteptarile necesare. Ca suntem o singura persoana si ca suntem NOI nu ii pot multumi decat ei. As vrea sa ii spun ca o ador si ca nimic, nici din lumea ei si nici din a mea nu va trece peste dragostea noastra. Joker, the wild card;)

3 meand la 4:32 pm

La Multi Ani, Ayana! Te ador pana la ultima respiratie.

4 OPi / Știulete la 10:55 am

Sunt convinsă că lucrurile o să se schimbe odată cu noile generații. Deja observ diferențe în materie de grad al toleranței, al acceptării și chiar mai mult de atât în rândul tinerilor [dintre care fac parte și eu până la urmă].
Cătălin, tu spui că ar trebui promovată mai mult cultura, latura queer a societății, prin activități de informare, campanii ș.a.m.d. dar eu cred că dacă mai multe persoane ar avea curajul de a își face un coming-out față de cât mai multe cunoștințe, astfel încât tot mai mulți oameni să aibă cel puțin un/o amic/ă gay, atitudinea față de “minoritatea” ~LGBT s-ar îmbunătăți substanțial.
Oh, and I’m glad you’re passing :3

5 Catalin la 9:11 pm

Ai dreptate intr-o anumita masura. Lucrurile stau putin mai altfel,tu esti optimista spre visatoare,eu sunt realist spre radical. Hai sa vedem de exemplu in Romania. Apreciez pe Mircea Solcanu pentru ca e un tip ok,chiar simpatic si parca n-as vedea emisiunea aia tv fara farmecul ala al lui. E un tip inteligent si glumez,zambitor,nu a deranjat pe nimeni,nu a starnit nimanui sila.

In schimb Naomi se expune ostentativ la orice emisiune televizata,apare ca o dama de companie,implicata numai in scandaluri,jigneste pe toata lumea ca ultima mahalagioaica si atunci ce sa inteleaga lumea? Evident,partea negativa caci pe cea pozitiva mai putin.

Se aplica teoria vestilor rele.totdeauna circula cu viteza luminii iar alea bune mai greu.foarte greu. Lea T este un model international,imaginea unei renumite case de moda, este superba. Si nu am citit in presa vreo stire care sa o puna intr o lumina proasta. Paige Elliot Phoenix este iarasi,un canteret extraordinar si a participat la X factor Australia.

Insa oamenii,ca asa e firea majoritatii,de ce sa vada lucrurile bune cand un contraexemplu e suficient. Sincer sa fiu,mie nu mi place niciun gen de om care creeaza o imagine negativa a sa sau a altuia/altora…nici chiar mie. Asa cum romanii toti sunt discriminati de italieni si altii. Intelegi ideea?

Eu ca om,trebuie sa stau pe patratica mea,sa mi vad de viata mea si am atata libertate cata doresc,cat timp nu o ingradesc pe a altuia si nu l deranjez asa ca…incep sa nu ma mai plang si sa lupt intr un mod individualist pentru drepturile si indatoririle mele considerand ca notiunea de .prieten/ este doar un termen fara aplicatie in realitate pentru faptul ca nu ma mai mira nimic in ceea ce priveste caracterul omenesc.

Revin la ideea ca oamenii trebuie informati si date exemple reale,exemple de la care oricine poate sa invete ceva constructiv si nu in ultimul rand a se recomanda oricarui cetatean sa ia lectii de drept constitutional caci acolo se explica si ce e libertatea si ce e democartia. Unii chiar nu stiu ce inseamna democartie si pana unde duce libertatea.