Sunt o lesbiana fericita si implinita. Acum, la 30 de ani

9 comentarii

Din categoria: Eu sunt lesbiana>Viata unor lesbiene

Varsta: 26-34 ani Moment marcant: Prima relatie cu o femeie

Este 3 dimineata. Ea este goala langa mine. Doarme linistit si sforaie usor pe nara dreapta. Asa se intampla cand e cu fata spre mine. O iubesc. Sunt o lesbiana fericita si implinita. Acum, la 30 de ani. Dar drumul pana aici a fost lung si chinuitor.

Mi-am dat seama ca sunt altfel inca de la gradinita. Ma jucam cu baieteii, dar imi placeau fetitele de muream. Cladeam in cinstea uneia in special tot felul de constructii din lego, maimutoi din plastilina, ma bateam cu baietii pentru cea mai frumoasa jucarie, cel mai bun loc din clasa ca sa i le pot oferi ei.

Am fost in culmea bucuriei cand parintii ne-au trimis intr-o tabara la munte. Aveam 5 sau 6 ani si am dormit o saptamana numai cu ea in pat. Apoi anii au trecut, am inceput adolescenta, imi era din ce in ce mai clar ca sunt un specimen deosebit fata de tot ce cunosteam in jur, si totusi nu am incercat niciodata sa fiu altceva.

Mi s-a parut firesc sa ma accept fara sa-mi pun probleme de logica, etica sau religie. Am acceptat din prima ca imi plac fetele. Nu am incercat sa agat baieti, nu m-am culcat niciodata cu vreunul doar ca sa vad cum e sau ca sa ma fac bine.

Ei m-au agatat in schimb, dar nu pot spune ca am avut un prieten/iubit mai mult de 2-3 saptamani si asta cred ca doar de 3 ori in toata viata mea. Era flatant sa defilez cu cate unul mai aratos prin oras, dar numai asa, de ochii lumii, sa se observe ce trufanda se afla la bratul cavalerului. Si-au mai trecut cativa ani si a inceput calvarul.

Nu era vorba ca de ce sunt eu asa, ci de ce nu mai e nimeni ca mine, ca sa fim impreuna?! Mentionez ca pana sa ajung la facultate in Bucuresti, am trait intr-un oras micut, micut, micut unde nu puteai intreba in stanga si-n dreapta Care mai stii o lesbiana sa-mi faci si mie lipeala?.

Abia intram in era internetului, calculatoarele nu ma pasionau si nici de mirc si avantajele lui nu stiam. Deci eram singura. Singura rau. Asta a durut cel mai mult. Plus ca nu aveam nicio sursa de informare care sa ma ajute sa-mi inteleg situatia mai bine. Banuiam ca nu e nimic in neregula cu mine si ca mai sunt si altii la fel, dar as fi vrut sa-i cunosc.

Tot ce imi doream era o prietena, o iubita. Am avut aproape tot liceul un soi de relatie cu o fata, o colega de clasa. Desi parintii ei plecau des din oras si ma chema la ea sa nu doarma singura, niciodata nu s-a intamplat nimic intre noi (foarte probabil pentru ca niciuna n-a avut curajul sa faca primul pas).

Mereu dormeam imbratisate, ma simteam foarte confortabil si protejata in bratele ei. Adesea ne faceam mici cadouri fara ocazii anume, fara explicatii. Am iubit-o foarte mult, dar nu i-am spus niciodata. Nici macar in gluma prieteneasca.

Am iubit-o in special pentru ca era foarte inteligenta, lucru care ma motiva si pe mine sa invat, s-o fac mandra de mine. Avea raspunsuri pentru aproape orice intrebare a profesorilor din scoala. Citea foarte mult, activitate care a inceput sa ma pasioneze si pe mine, ca sa avem ce discuta noptile.

In sfarsit am ajuns si la facultate, oras mare, nebunie, balamuc, arta, cultura, ce mai, ma simteam ca pestele in apa. La un eveniment din acesta am dat cu ochii de Ea, de prima Ea din viata mea. Era frumoasa, frumoasa de,… la cristalele din foaierul operei te puteai uita, dar la dansa ba.

A fost dragoste la prima vedere. Nu era lesbiana. Din contra, alerga dupa unu care alerga dupa mine. Totul a inceput ca o joaca, ca o gluma cu ce-ar fi daca. Si am ajuns iubite. Pentru o perioada scurta dar care m-a chinuit mult dupa terminare. Am fost impreuna cam 10 luni, am iubit-o enorm (ea zicea ca si ea pe mine, dar cine stie) si as fi facut orice mi-ar fi cerut, orice.

A urmat o perioada foarte chinuitoare pentru mine cand ea a inceput sa-si puna intrebari despre Dumnezeu, mai exact depre relatia noastra in viziunea Lui. A ajuns usor usor la concluzia ca daca noi vom continua sa ne iubim in pacat, nu vom mai lua examenele, nu vom termina facultatea, parintii se vor imbolnavi si muri etc. Am inceput sa ne certam, dar mereu lasam de la mine, ca doar o iubeam.

Ne-am despartit brusc dupa doua palme izbite violent de figura mea. Acum ca stau si ma gandesc, eram de-a dreptul patetica. Evident dupa cele doua palme am plans toata noaptea. A doua zi nu mai aveam nimic, niciun sentiment. Toata dragostea aia imensa disparuse. Mi-era incredibil de scarba s-o vad. (desi eram colege de modul in camin si am continuat sa fim inca un semestru).

Dupa noaptea aceea n-am mai varsat o lacrima din cauza ei. Din noaptea aceea cred ca n-am mai plans 5 ani. Si iarasi mi-a fost greu ca eram singura si nu stiam pe nimeni din minoritate. Am avut nevoie de aproximativ 3 ani ca sa imi vindec nebunia, sa-mi lipesc bucatelele de inima care imi mai ramasesera si s-o fac sa bata. Atunci chiar am luat-o putin razna.

M-am folosit de un fel de grup de suport ca sa nu-mi pierd mintile de tot. (M-am inscris intr-o asociatie de oameni care merg pe munte pentru diferite activitati de ecologizare sau pur si simplu drumetie. Ei m-au ajutat enorm fara ca macar sa stie.) Totodata mi-am descoperit si niste limite noi ale personalitatii care m-au dus cu gandul la ideea ca nu suntem chiar atat de fragili pe cat credem initial.

Acum 6 ani am cunoscut-o pe EA, pe adevarata EA, plina de farmec, inteligenta si frumoasa. Nici ea n-a fost lesbiana la inceput :) — dar a devenit. Am consimtit foarte repede ca ne apartinem una alteia si de atunci umblam pe acelasi drum impreuna. Cat o vrea Dumnezeu, ca si noi il ajutam cum putem.

Toata devenirea mea actuala se datoreaza invataturii prin metode euristice, adica acum fac ce ma taie capul si tragem concluziile dupa. Nu regret nimic din ce am facut sau mi s-a intamplat, pentru ca daca ceva ar fi fost altfel poate ca acum EA n-ar dormi langa mine, goala, sforaind usor pe nara dreapta.

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 9 comentarii }

1 Anonim la 7:36 pm

Interesanta povestea ta. Si eu traiesc tot intr-un oras mic in care, chiar daca mai sunt persoane ca mine, le e probabil teama sa-si dezvaluiasca adevarata identitate si e destul de greu sa gasesc pe cineva ca mine, nu neaparat pentru a iubii, dar macar pentru ca discuta cu cineva cu care nu ai nicio teama sa fii tu insati.

2 Arianna la 9:27 pm

Mie mi-ar fi fost de ajuns macar sa discut cu cineva pe un site ca acesta sau un forum. As fi economisit cativa ani buni de cautari de sine… adica de mine.
Cine stie, poate in imensul spatiu virtual vei gasit pe cineva din orasul tau mic.
Nu uita: suntem peste tot ;)

3 Deea la 11:17 am

Fi mereu alerta, pentru ca in orice moment poti da peste persoana care sa te inteleaga, chiar daca nu e sa te accepte, poate chiar sa devina o parte importanta din viata ta…o iubita…nu se stie in cine trezesti anumite sentimente.

4 andreea la 6:23 pm

Foarte frumoasa povestea :)

5 deniciunde la 1:40 pm

P.S: ma regasesc foarte mult in povestea ta ! Felicitarile si aprecierile mele ! Ai creeat o poveste de viata nu un personaj ;)

6 Arianna la 3:26 pm

multumesc pentru aprecieri. povestea de viata acum se creeaza. avem o mie de planuri pentru o mie de vieti de-aici inainte :)
este si povestea ta pe aici pe undeva?

7 ro la 10:39 pm

Felicitari pentru vointa si incredere, ca de…punem noi ingredientele, pune si dumnezeu sarea! Imi vine sa va urez: “casa de piatra”.

8 Arianna la 11:14 pm

Multumesc. Ureaza-ne “casa de piatra”! Casatoria doar e urmatorul pas firesc in orice relatie bazata pe iubire, incredere si daruire.

9 ioana la 1:43 pm

Si eu vin dintr-un oras mic… si eu imi amintesc anii dinaintea internetului. Mi se pare incredibil (intr-un mod pozitiv) ca exista site-ul asta, ca povestile sunt ale noastre, ca generatia cea confuza de acum are unde se informa si are cu cine vorbi si cu cine se sfatui!
Mi-a placut povestea ta. Multa fericire impreuna!