Sunt lesbiana, dar nu stiu cum ma vor accepta cei din jur

10 comentarii

Din categoria: Eu sunt lesbiana>Viata unor lesbiene

Varsta: 19-25 ani Moment marcant: Adolescenta

Am 21 de ani si de mica am avut o prietena, era cea mai buna prietena a mea. Imi petreceam tot timpul cu ea si nu imi imaginam cum ar fi sa stam macar o zi despartite, fara sa o vad, sa o iau de mana. Eram copil si nu ma gandeam serios la asta, stiam doar un lucru: ca vreau sa fie mereu alaturi de mine.

Pe la 14-15 ani, baietii au inceput sa-i faca curte, iar eu innebuneam de gelozie, nu intelegeam ce mi se intimpla, nu stiam de ce reactionez asa. Nu stiam cu cine sa vorbesc, mama mea a decedat pe cand aveam 11 ani, sora mea era departe, iar tata nu ma intelegea niciodata. Am uitat sa spun ca am o mama vitrega, iar cu ea sigur nu puteam sa vorbesc.

Si iata, am realizat ca imi placea de prietena mea foarte tare. Nu stiam de ce, dar vroiam mereu sa o sarut, sa o ating. Am inceput sa ma gindesc mai serios la ceea ce simteam si am realizat ca da, sunt lesbiana. Asa au trecut cam trei ani in care am simtit ca innebunesc, plangeam, eram singura, nu stiam cu cine sa vorbesc si traiam mereu doar in lumea mea. Aveam doar o intrebare: ‘De ce eu?’. Imi era rusine de ceea ce simteam pentru fete si nu mai vroiam sa traiesc.

Dupa ce a implinit 18 ani, prietena mea a plecat peste hotare. Mi-a fost foarte greu, imi era dor de ea si o voiam alaturi, chiar daca stiam ca nu va putea fi nimic, niciodata. Nu stiu de ce nu i-am zis nimic, cred ca imi era frica ca am sa o pierd.

Dupa asta, m-am indragostit de o profesoara mai mare cu doi ani decat mine, eu avand atunci 19 ani. Si tot la 19 ani, cand am inceput sa lucrez, m-am indragostit de sefa mea. Am suferit foarte mult, imi era frica sa vorbesc, sa-i zic ceva, cu toate ca e cea mai buna prietena a mea. Au fost doi ani de suferinta, pentru ca o vedeam, o doream foarte tare si vroiam sa fie langa mine, dar toate lucrurile astea nu erau posibile.

I-am zis intr-una din zile, cand eram deprimata, ca sunt lesbiana. Nu i-am zis insa ca o plac, nu am avut curaj sa-i spun, imi era frica sa o pierd. Acum vorbesc cu o fata, ea e prima cu care am vorbit despre tot, ea este tot lesbiana. Cu ea au fost primul sarut, primele atingeri, dar nu mai mult, pentru ca nu sunt pregatita si nici ea nu e. Nu e iubire, nu e dragoste, nu stiu ce-i cu mine, ce sa fac, cum sa procedez mai departe.

Ai mei nu stiu nimic. Lucrez aici, in Chisinau, si mi-e frica pentru ca nu vreau sa ranesc pe nimeni, nu stiu cum ma vor accepta cei din jur, familia si prietenii. Stiu ca sefa mea este cu mine, pentru ca mi-a zis ca orice decizie as lua, ea ma sustine. Imi este mai usor cand stiu ca ea ma intelege.

Ce sa fac? Vreau sa schimb ceva, vreau sa nu ma mai tem. Ajutati-ma, cum sa procedez, ce sa
fac mai departe? Multumesc!

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 10 comentarii }

1 sabrinna la 4:28 pm

da frumoasa poveste si ma bucur ca ai curaj

2 Jaded la 12:13 pm

Ia-o treptat..cam asta e riscul la care se expune toata lumea, si in general cu pretul asta platesti atunci cand iti asumi responsabilitatea a ceea ce esti, si consideri ca trebuie sa-ti traiesti viata in functie de adevarul pe care il simti tu.

Tot ai inceput de undeva, chiar daca nu e iubire, partea buna e ca ai langa tine o persoana care intelege prin ceea ce treci. Conteaza mult sa ai momente cand nu trebuie sa te ascunzi, dar incearca sa nu te macini cu ideea asta. Oamenii tind sa-si imprastie parerile peste tot, si sa spuna cat de acceptanti sau neacceptanti sunt fata de comportamentul homoafectiv, sau redau alte povesti despre cum o sa infunzi iadul.

Esti si ramai aceeasi persoana si inainte si dupa ce spui,indiferent de reactiile lor. Ar fi absurd sa nu te temi, insa ceea ce e cel mai important este sa ramai fixata pe ceea ce-ti doresti tu, pentru ca nimeni n-o sa te intrebe vreodata daca vrei sa fii fericita, sau sa-ti ofere vreo solutie miraculoasa in sensul asta. Pe calea asta toti facem compromisuri si ne impiedicam de oameni care ne complica viata, insa tine cont intotdeauna de tine si de lucrurile in care crezi.

3 Olga la 9:07 pm

Multumesc Jaded!

4 Alexandra (admin) la 2:40 pm

Olga, reiese clar din povestea ta ca ti-e teama ceea ce e absolut firesc si de inteles… dar de ce anume iti este cel mai teama? Ca nu te vor accepta cei din jur? Ca vei spune unei femei ca o placi si ea nu va vrea sa fie cu tine? De tine insati? Cred ca 99% din femeile de aici au simtit teama de-a lungul aceste calatorii de autodescoperire…

5 Olga la 10:10 am

Da, cred ca mi-e teama de cei din jur, prieteni, familie…nustiu cum or sa ma accepte, desi ma gindesc ca e fericirea mea, si e viata mea totusi, altfel eu nu mai vreau sa fiu…multumesc tuturor!

6 Dina la 3:37 pm

Salut, Olga, te inteleg foarte bine. Cam in aceeasi situatie m-am aflat si eu ceva timp in urma… Ma refer la starea de frica si confuzie. Intr-un fel ma acceptasem deja, eram decisa sa fiu eu insami si sa-mi traiesc viata asa cum mi-o cere natura, dar aveam inca ceva rezerve. Ma simteam oarecum vinovata fata de apropiati ca fac ceea “ce vreau”, ma simteam o egoista.

Desi intelegeam ca nu prea aveam de ales, trebuia sa fiu egoista ca sa supravietuiesc. Asta a fost greseala mea. M-am maltratat cu acest sentiment de vina destul de mult timp. Eram singura, adica nu aveam prieteni cunoscuti cu orientare homosexuala, nu aveam niciodata acea stare de confort pe care poti sa o ai avind alaturi oameni care te inteleg pe deplin si care, mai ales, nu te judeca absolut deloc pentru ceea ce esti, oameni care vad lumea prin prisma ta…

Am cunoscut recent o fata, cu care am o prietenie destul de stransa (fara relatie, poate doar saruturi si imbratisari in joaca) si este un lucru minunat! Simt ca m-am eliberat de multe lucruri ce imi ingreunau sufletul de ani de zile. Ma presau mereu sentimente negative pe care nu le intelegeam si toate astea numai de la faptul ca nu-mi impartaseam trairile nimanui.

Eu zic sa-ti iei inima in dinti si sa accepti eticheta de “egoista” ca pe ceva normal, altfel nu se poate, numai nu in cazul orientarii sexuale.
Cit despre prietena ta, v-a mers enorm la ambele sa va aveti alaturi la o varsta asa frageda (presupun ca aveti cam aceeasi virsta). Nu e usor sa gasesti un prieten adevarat, dar sa mai fie si lesbiana… ;) Apropo, a trecut ceva timp de cand ai scris, abia acum am vazut data, ce mai e nou? :)

7 Olga la 6:46 pm

Buna Dina, da acum ma simt mai bine, ai mei inca nu stiu. Sa trec de sora mea si restul o sa fie bine cred. De restul nu-mi pasa, sefa ma accepta asa cum sint, i-am zis pina la urma…si ma sustine. Asta ma ajuta tare mult. Tu nu ai gasit pe nimeni? :)

8 Dina la 8:32 pm

La moment inca nu, dar nu ma prea fortez sa gasesc, daca sincer. Caut si eu sa mai obtin experienta in viata, apoi sa incep relatii. Ca au reusit deja sa se foloseasca de mine. :) Cum fara asta :)

9 roddi la 3:11 pm

Buna. Frumoasa povestea ta, dar de trei ori trista… Dar cel mai trist e faptul ca pina acum nu te-ai acceptat cu adevarat. Mi s-a creat impresia ca tu continui sa te jenezi de cine esti. Eu cred ca daca familia si prietenii tin cu adevarat la tine, atunci te vor accepta. Poate incet, dar la sigur te vor accepta. Insa daca te vor respinge, atunci face sa te gindesti, oare oamenii astia chiar te vor fericita, oare chiar merita sa imparti viata cu ei? Bafta! Invata sa alegi prietenii… tine-i alaturi doar pe cei care te apreciaza pe tine, si nu orientarea ta. E timpul sa pui pe balanta prioritatile si sa te decizi pina la urma ce vrei tu cu adevarat.

10 Olga la 9:00 am

Multumesc fetelor ;)