Sunt condamnat pe viata sa traiesc intr-un corp de femeie

8 comentarii

Din categoria: Eu sunt lesbiana>Transgen, transsexual si atractia fata de femei

Varsta: 19-25 ani Moment marcant: Necunoscut

Era dupa-amiaza, era ora stirilor, iar una dintre ele a starnit destule comentarii. Era cea in care o femeie de 35 de ani, dupa un lung demers prin justitie si medicina, a reusit sa-si faca o operatie de schimbare de sex. Desigur, a trebuit sa trag cu urechea, facandu-mi de lucru pe laptop in timp ce auzeam “asta e bolnava psihic”, “oamenii ca astia sunt nebuni”, “daca Dumnezeu te-a lasat asa, nu ai voie sa schimbi tu” si asa mai departe.

Pur si simplu simteam cum fiecare acuza a lor mi se adreseaza si mie, simteam cum ma pun la zid fara sa stie, simteam ca practic ma renegau. Am tacut si am zambit in continuare, chiar daca in interior imi venea sa urlu. Am cautat stirea pe internet si am gasit o gramada de comentarii ale unor persoane alaturi de care convietuiesc in tara asta ramasa in urma la orice. Toti incurajau ca banii destinati acestor operatii sa se duca mai degraba catre cei bolnavi de cancer.

Nu sunt o persoana egoista, imi doresc ca si cei bolnavi de cancer sau de oricare alt fel de boli sa aiba posibilitatea de a se trata si de a primi ajutor din partea statului, dar cum ramane cu noi? Atat de multi bani sunt destinati acestor operatii incat sa nu ramana si pentru restul? Ceilalti oameni au impresia ca medicii presteaza gratuit, adica nu primesc “atentii” din partea pacientului? Chiar si daca ar fi o operatie pe banii pacientului, oamenii de acest gen tot ar continua sa-l condamne pentru un lucru ce nu se intampla din vointa lui. Oamenii nu sunt informati sau pur si simplu refuza sa o faca, chiar daca au posibilitatea asta.

Din copilarie am simtit ca nu ma regasesc, ca ceva nu-i in regula, am urat totdeauna papusile si rochiile si parul impletit in cozi de catre mama. Ceea ce urasc acum sunt eu, ma simt obligata sa “port” corpul asta de femeie, urasc rochiile in continuare si parul lung, urasc fardurile si rujurile, urasc pantofii cu toc.

Traiesc intr un conflict permanent cu mine, iar din el iese totdeauna invingatoare partea fizica. Paradoxal, au fost cativa baieti carora le-am frant visele, dar pur si simplu nu pot, oricat as incerca, sa accept langa mine un barbat ca si iubit. Este un conflict al meu cu parintii mei, cu prietenii mei, cu oamenii care ma inconjoara sau simpli trecatori pe strada.

Pur si simplu mi-as fi dorit ca macar sa gasesc liniste si un sprijin alaturi de parintii mei, dar ei nu fac decat sa ma invinuiasca fara stiinta lor si indirect pentru ceva ce mi se intampla fara ca eu sa mi doresc. Parca sunt condamnat la o viata care nu-mi apartine si nu ma descrie, nu ma reprezinta, iar pedeapsa este tocmai sa ma port in consecinta vietii care-mi este data.

Nimeni nu stie nimic, cu nimeni nu am vorbit despre asta tocmai din teama de a nu ma marginaliza si de a nu-mi lipi o eticheta pe frunte. Ai mei nici n-ar vrea sa auda, prietenii mei sunt inversunati impotriva persoanelor LGBT. Am chiar si o prietena foarte buna, o prietena de nadejde, cu care am deschis subiectul din te miri ce referitor la asta, iar cuvintele ei bineinteles ca m-au durut, pentru ca a spus ca nu suporta astfel de persoane. Eu am tacut si am zambit, militand macar pentru un: “Lasa oamenii in pace, ca nu ti-au facut nimic”.

Este foarte greu sa schimbi mentalitatea oamenilor, sa-i faci sa priveasca dincolo de cuvinte, sa-i faci sa gandeasca profund, sa nu fie superficiali. Sentimentele care te incearca sunt greu de descris in cuvinte, pur si simplu nu esti tu. E ca si cum ai fi un actor ce-si joaca rolul zi de zi, ora de ora, minut de minut, iar rolul asta se desfasoara dupa un scenariu care merge la infinit.

La un moment dat, devine frustrant pentru ca trebuie sa faci lucruri pe care nu ti le doresti, dar esti obligat. Incearca intr-o perioada de timp sa te pui in pielea unei persoane de sex opus cu al tau, sa faci lucrurile pe care acea persoana le ar face, sa gandesti ca atare, sa te porti in consecinta si sa simti ca te constrange ceva in interior.

Imagineaza-ti ca fac asta zi de zi si o fac pentru ca “trebuie” si pentru ca nimeni nu m-ar accepta ca atare, daca as spune cine sunt eu cu adevarat. Cand ies pe usa casei, sunt o femeie frumoasa, inteligenta, cu sarm, seducatoare si aroganta. Este imaginea pe care o afisez la servici, in oras, chiar si in familie. Abia seara cand ajung in pat, cand scap de multe dintre lucrurile care “tin de ea”, pot pune capul pe perna si prefer sa inchid ochii, sa nu ma privesc, pur si simplu doar sa ma linistesc si sa ma regasesc pe mine insumi.

Plec de la premisa ca sunt condamnat pe viata sa traiesc intr un corp de femeie, in consecinta trebuie sa ma port ca atare si deja m-am resemnat cu gandul ca nu pot schimba nimic.

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 8 comentarii }

1 Octavian la 1:37 pm

Salut! Şi eu am scris pe siteul ăsta o poveste despre aceiaşi povară. Ştiu ce simţi, prin ce treci şi cât de greu e să mergi mai departe zi de zi. Dar nu eşti singur.
Sunt mulţi oameni aşa ca noi şi am cunoscut doi dintre ei aici pe site. Chiar dacă nu împărţim decât vorbe, înseamnă mult să ştii că nu eşti singur, că sunt oameni care te văd pe tine, cel adevărat şi te înţeleg şi te preţuiesc pentru ceea ce eşti.
De fiecare dată când citesc o nouă poveste mă întristează gândul că cineva suferă, dar mă simt totodată incurajat de faptul că mai există oameni ca mine, oameni care au curajul să-şi spună povestea şi să fie ei înşişi, în diferite feluri.
Mi-ar plăcea foarte mult să vorbim. Dacă vrei să luăm legătura înregistrează-te în clubul de pe facebook şi dă-mi add.
În orice caz, îţi doresc curaj şi libertate.

2 Bf la 5:34 am

Esti acel Octavian?

3 Vision la 12:30 pm

Nu…nu sunt acel Octavian…sunt alt cineva

4 andryrandy la 1:27 am

welcome! join the club!:) ai sa gasesti prieteni si intelegere aici!

5 diana la 12:20 pm

Hei! Sunt fata (din toate punctele de vedere) dar asta nu-mi pune piedica sa vorbesc cu tine sau sa-ti urez mult respect! Respect pentru respectul cel acorzi societatii acesteia fara pic de simt, fara intelegere si compasiune. Si eu am o latura masculina, aceea ca pot iubi femeile/fetele mai mult decat imi ”da voie” societatea. Dar prin ce treci tu e absolut groaznic! Iti urez multa bafta! Sfatul meu e sa vorbesti cu parintii tai urgent. Nu-i lua repede ci incet cu rabdare si cu istetime. Incearca sa te comporti baieteste exact asa cum esti tu si in fata lor, pentru ca aceste semnale ce le dai tu sa fie luate in seama si in momentul in care o sa bati un simplu apropo. Daca familia ta e in stare sa te accepte atunci vei putea spune in sfarsit ca ai scapat de povara si totul va veni de la sine, si trasformarea sexului si tot ce depinde de acest lucru. Cum spuneam, multa bafta si tot respectul!

6 Vision la 7:54 pm

Multumesc pentru incurajari…uneori imi vine sa renunt sa mai lupt,imi vine sa plec undeva departe de oamenii si gandurile rele…din pacate, chiar si ultimul loc de refugiu mi a fost luat…am pierdut pe cineva drag mie probabil dintr atata duritate…caci uneori mi as fi dori sa fiu putin mai maleabil si iertator…acum nu vreau nimic,nu fac nimic,nu lupt pentru nimic,nu am niciun motiv pentru nimic in lume…eu sunt eu,deja am pus piciorul in prag,incep sa ma enervez si sa mi doresc sa fiu luat ca atare iar cine nu ma suporta nu are decat sa provoace. Azi nu am avut o zi prea buna.
Cata

7 mirib la 5:42 pm

stiu ce simti mi-am scris povestea si aici pe site si ma confrunt cu aceasi problema si suntem multi in aceasi situatie important e sa stii ca nu esti singur, nu te descuraja si tine fruntea sus orice ar fi

8 Moona la 4:11 pm

Stiu si eu cat de mult doare sa fi catalogat bolnav psihic, si sa auzi tot felul de pareri si mentalitati iar mai demult le lasam aceste comantarii fara replica…dar cu timpul am ajuns la concluzia ca e mai bine sa vorbesti, e mai bine sa le spui prietenilor despre tine, si eu sunt de parere ca cei care iti sunt prieteni cu adevarat o sa te accepte asa cum esti, si o sa-si reevalueze parerile daca tin la tine.
Mult curaj in continuare.