Imposibilitatea de a fi sau a nu fi barbat, om

23 comentarii

Din categoria: Eu sunt lesbiana>Transgen, transsexual si atractia fata de femei

Varsta: 19-25 ani Moment marcant: Necunoscut

Date tehnice: Nascut candva, trait 23 de ani de viata degeaba, cand am inceput sa traiesc la modul constient, mi-am dat seama ca de fapt nu exist, ci ma incadrez simplu la a fi.

Renuntarea la “viata” mea a fost un proces lung, obositor, traumatizant si tot tacamul. Am acceptat adevarul cu inghitituri mici: intai ca as fi o fata bisexuala, apoi ca as fi lesbiana, si in final ca sunt incarcerat pe viata intr-un trup de fata si o existenta imposibila. Pana la ultimul pas, am tot plans si m-am smiorcait ca de ce eu trebuie sa am o orientare sexuala diferita, fie dubla, fie doar una, dar in directia “gresita”.

Mi-am tot plans de mila, asa, un pic colea. In ultimul an n-am mai varsat nici macar o lacrima. Mai jos sunt fragmente din momentele cand am ganduri in cap. Mi-ar placea sa imi spun povestea, dar nu am poveste – ar insemna sa scriu despre nimic si nimeni. Lucru imposibil, nu?

Mi se zice ca sunt om pentru ca pot vorbi articulat, iar dintre toate vietatile de pe planeta aceasta doar omul e capabil sa faca acest lucru. Sincer sa fiu, nu ma ajuta prea mult, nu mai mult decat faptul ca sunt capabil sa ma deplasez pe 2 picioare. Si cangurii o fac, nu?

Am incetat demult sa mai fiu interesat de cuvinte – ele fiind doar incercarea mereu esuata de a surprinde, in ceva static si linear, esenta vietii, dinamica si planara. Le-am privit ca pe niste obiecte utile, in niciun caz culmea existetei mele umane, scopul sau lucrul cel mai de pret din istoria omenirii. De la un timp insa si-au pierdut pana si umilul rol de pointeri pe care il jucau in interactiunea mea cu universul uman – oameni, carti, filme s.a.m.d.

Incerc, fara succes, sa imi astern – macar pentru efectul terapeutic/catharsis – pe hartie gandurile, trairile, sentimentele. Nu pot. Nu exista cuvinte care sa cuprinda in ele realitatea existentei mele si nu afirm acest lucru cu vreo mandrie c-as fi atat de original sau de diferit/special.

Omul e mandru ca e diferit, individualizat, dar doar atat timp cat ramane in sfera tiparelor de baza umane la care se raporteaza pentru a-si gasi identitatea, intrucat exista totusi alte fiinte care sa acrediteze diferitul sau. Cand esti atat de diferit incat nu te vede nimeni, vechea putere magica a invizibilitatii isi pierde tot farmecul.

Daca analizezi povestile, omul are la indemana o palarie sau o manta care ii ofera accesul la evadarea din uman si concretul ineluctabil, dar in acelasi timp ii garanteaza reintoarcerea in lumea guvernata de legi normale.

La un alt nivel, omul nu era invizibil in sine, ci obiectul il ascundea de ochii celorlalti, obiect strain si neidentificat cu fiinta purtatorului – prin fiinta referindu-ma la intregul constiinta-trup. Pentru orice temporara depasire in sens pozitiv sau negativ a conditiei umane exista creatii imaginare sau intamplari reale. Chiar si exagerate, postmoderniste, fracturiste, suprarealiste sau orice alta eticheta gasita in cadrul literaturii sau artei in toate formele ei de manifestare, aceste iesiri relative, ne-totale, temporare din existenta plenara a ceea ce experimenteaza o constiinta de tip uman, toate acestea conserva adevarurile instinctiv recunoscute de catre oricine, aproape sub forma unor legi.

De exemplu, o faptura umana care, desi e capabila sa articuleze cuvinte, e scoasa din “circuitul” naturalului daca sufera de o boala psihica incurabila – am vazut mai demult o fata foarte frumoasa, cu niste ochi mari, albastri, blanzi, plimbandu-se prin salonul nebunilor de la “fara clanta” si intreband doar “Ai sa-mi dai o tigara?” cu o voce blanda, aproape vesela, daca n-ar fi fost la mijloc, desigur, medicamentele pe care le primea. Ca sa folosesc vorba unui profesor din facultate, mintea ei se “invartea” in gol.

Cumva, firele vietii asa cum trec ele prin toate fiintele, au facut un scurtcircuit. Dar acesta e doar un exemplu luat la intamplare – pentru a vedea mai clar ce este uman si ce nu, cel mai la indemana mijloc e acela de a scotoci prin amintirile de literatura science-fiction sau prin filmele din aceeasi categorie. Cel mai recent vizionat, de exemplu, este serialul Misfits, in care un personaj poate sa isi schimbe identitatea de gen – desi e de sex masculin, oricand vrea poate sa isi schimbe sexul fizic si mental, desigur.

Daca s-ar face un sondaj amplu, in care sa chestionezi jumatate din populatia pamantului, pot sa pariez ca o asemenea poveste s-ar incadra la SF. Si ma mai intreaba unii de ce ma simt din categoria “alien”… Pe de alta parte, citind mai demult un review la povestea despre cum au influentat pe un baiat hormonii masculini in asumarea completa/evidenta a identitatii masculine, mi-am dat seama ca nu pot zice ca am 100% toate trasaturile care definesc (majoritar) barbatii.

Testosteronul influentand mare parte din personalitate, aptitudini, perceptia vietii. Iarasi, specia s-a dezvoltat in barbati si femei(capabile sa nasca). Din punct de vedere strict biologic, s-au amestecat toate in mine si sunt un baiat capabil sa nasca. Pot eu sa ii judec pe cei care nu reusesc sa inteleaga si care ma considera o imposibilitate? Nu, nu pot. Si nici sa ma mint frumos cum ca omul e divers, ca important e ca suntem oameni si alte povesti de astea nu pot.

Ajung din nou la intrebarea: ce e omul? Traind 23 de ani cu perspectiva omului asupra lui insusi adunata din interactiunea cu ceilalti, foarte mult din zeci de sute de carti, sunt o ciudatenie pentru mine in primul rand. Nu ma regasesc nicaieri in istoria oamenilor din ultimele 8 milenii. De ce povestea: Pentru ca mi-am dat seama ca ma ascund degeaba: cei care pot sa afle despre identitatea mea lipsa, pot afla oricum din datele de navigare ale browserelor. Pentru ca, desi nu pot dona 25 de lei, pot contribui prin cuvinte. Pentru ca e un prim pas in a admite ca sunt ceea ce sunt. Datorita lui Octavian.

Si totusi…e o neputinta, in primul rand. Daca a exista inseamna a te manifesta, atunci in mod cert eu nu exist. Nu ma manifest in niciun fel. Neputinta de a exista, deci. Coroborata cu neputinta de a intelege unde ma aflu eu in raport cu oamenii, ce vad ei cand ma privesc si mai ales ce nu vad. Spun asta pentru ca imi displace total sa vad cum anumite prietene se dezbraca si se schimba de haine de fata cu mine. E aproape un soi de ras in fata la adresa non-existentei mele.

Lista exemplelor poate continua, incepand cu fiecare vorba pe care o arunc si ceilalti o recepteaza, cu fiecare conversatie de cea mai banala speta. Nu reusesc sa inteleg nimic din raportul eu-altii, in care eu sunt variabila umana fara chip, doar o adunatura de ochi, o claie de par, un nas si o gura, informe. Nu vad nimic in oglinda. N-am inteles niciodata raportul eu-altii – niciodata pana la capat. Pana la un anumit nivel, are un sens, sa zic asa.

Dar in strafundul fintei mele de fapt nu particip – nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca nu pot. Stau in vid, iar in jurul meu nu e decat un vid pe care nicio fiinta nu il poate strabate. Iar cand “comunic” cu cei din jur, ma apuca acelasi sentiment de neputinta, cognitiva de data aceasta: sunt in vid si totusi undeva, dincolo de vid, exista un “eu” care vorbeste, se misca, se straduie sa isi asigure existenta, sa nu raneasca pe nimeni, sa ajute pe cat mai multi.

Cum as putea sa inteleg imposibilul, paradoxul acesta? Am citit mult, am trait prin intermediul scrisului singuratatile oamenilor, izolarile lor, si totusi nu am regasit niciodata izolarea mea. Poate fiindca izolarea mea nu se poate pune in cuvinte, neexistand cuvinte pentru ea.

Intotdeauna m-am simtit singur. Inca ma simt. Nu-mi trece cu nimic. De la 2-3 ani de cand imi aduc aminte de mine pentru prima oara, exact asa am fost, asa am perceput lucrurile. Si nu aveam nici macar notiunea de baiat-fata clara in minte, cu atat mai putin dorinta de a fi una sau alta. Asa ca, nu pot sa nu ma intreb, luand in considerare operatia, daca asta chiar imi va oferi ceva. Am vazut mai demult intr-un episod din SG Atlantis (nu ma mai mir acum de pasiunea mea pentru SF), cum niste masini constiente, dar cu potential ucigator, au fost aruncate in vidul cosmic si condamnate pentru eternitate sa pluteasca in acel vid. E singura imagine cu care pot sa imi compar “existenta” care nu exista.

Si totusi…. Si totusi exista undeva, cineva numit O., care poate pluteste si el in acelasi vid. Nu stiu daca se simte la fel de singur, nu mi-a raspuns cand am intrebat. Dar vorbind cu el – chiar asa rar si putin – s-a schimbat ceva, parca zaresc o posibilitate de altceva in aceasta viata, altceva in afara de vid. Pesemne, este primul om in care ma oglindesc.

Nu stiu daca vidul lui e la fel de mare precum al meu, daca vede vreo solutie pentru invizibilitate, cert e ca exista si ii apreciez rabdarea pe care o are fata de atitudinea mea destul de refractara fata de contactul uman. Am sa ii pretuiesc existenta chiar si daca ii piere eventual rabdarea fata de mine. Daca te gandesti vreodata ca existi degeaba, ca toate suferintele si chinurile tale, toata viata ta e un monument inchinat inutilitatii si raului, sa stii ca fara ele nu as fi vorbit cu tine, cel mai probabil.

Nu pot discuta cu oricine, chiar si trans sa fie – ma intereseaza si m-au interesat mereu cam putine lucruri, si toate se refera in esenta la a gandi, a cunoaste. Cam rare astfel de pasiuni. I-am spus lui O. ca nu stiu cum sa vorbesc cu el si a ras. Dar pentru mine e o adevarata problema – nu stiu cum sa vorbesc cu baietii fiind in aceeasi tabara cu ei. Daca spun ceva ce nu se spune si sunt interpretat gresit? Daca il supar? Si nici nu prea stiu ce sa discut si daca sa discut, desi subiecte as avea berechet.

Pana acum baietii discutau cu mine doar daca erau interesati de mine ca fata. Nu stiu cum si de ce discuta baietii intre ei. Sau daca discuta mult. M-as apuca sa citesc carti despre prietenia dintre baieti. Serios. Krishnamurti spune ca a fi inseamna a fi intr-un raport de relatie cu ce exista in jur. Pentru om, a fi inseamna a fi intre oameni.

In cazul asta, asa cred ca se simte moartea. A nu fi, a nu fi nimeni si nimic, niciodata. Un al doilea motiv pentru a se anula in cazul meu orice beneficiu al suicidului. Primul motiv fiind experientele in afara corpului care mi-au dat certitudinea ca eu exist si intr-un plan care nu presupune necesitatea corporalitatii.

Asadar, nu pot sti exact ce e dincolo, sau daca e mai bine sau mai rau. Daca moartea ar echivala cu autodistrugerea si nimicul, atunci ar fi o solutie pentru toti nemultumitii. Sunt la fel de gaunos ca un tei scorburos, unul din cei care mi-au strajuit copilaria. Trec toate prin mine, iar in final nu ramane nimic, nici macar amintirile. Se pierd ca si cum n-ar fi fost niciodata.

Sau ca si cum ar apartine altcuiva, unui strain din alt timp, din alta lume. La sfarsitul unei zile ma intreb de unde si de ce exista unele reziduuri de amintire? Ale cui? Sunt ca aluminiul intr-o mare de magneti. Ma sufoc. In fiecare secunda, minut, ora, zi, saptamana, an (atunci cand sunt printre oameni). Restul e apa de ploaie – ganduri, incercari de a ma manifesta in cuvinte, de a fi printre oameni sau de a gasi raspunsuri.

Nu exista nimic, nimic in afara de vidul in care ma sufoc, din care nu pot iesi, in care nu intra nimic. Sa imi prezint povestea, sa ma arat celorlalti, sa comunic….Ce sa comunic? Nimicul? Vidul? Distanta de netrecut dintre mine si tine? Noroc ca sunt un bun actor.

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 23 comentarii }

1 Arsena la 4:51 pm

Salut, d-soara ”Nascut candva” de 23 de ani.
Uite, nu am mai regasit la cineva de varsta ta o perceptie atat de negativa si pesimista asupra propriei persoane, asupra vietii si asupra celorlalti. Este foarte trist ca gandesti astfel, amai ales ca reiese clar ca esti o femeie culta, cu personalitate si atat d UNICA- nu ciudata. Mie personal mi-a placut felul in care scrii, este clar ca vrei si ai ceva de spus- atat despre tine cat si despre viata despre care spui ca ar fi nula, asa ca ar fi pacat de tineretea si educatia ta sa continui sa te autoflagelezi in asemenea hal.
Nu exista nici o problema fara rezolvare si care sa nu treaca, ca de asta s-au inventat problemele :) ca sa-si bata capul cineva sa le rezolve.
Bafta multa si TE ROG, enumera cu pixul pe o foaie lucrurile bune care ti s-au intamplat in acesti 23 ani si cum ai ajutat tu pe cei din jur, aminteste-ti cat mai multe posibile. Ai sa vezi ca nu ai trait degeaba :)
Numai bine si capul sus’!

2 David la 8:34 pm

@ Arsena:
In primul rand, nu sunt “domnisoara”. Ma gandeam ca e relativ clar aspectul la sfarsitul povestii. Multumesc pentru ganduri, totusi.
De unde ai tras concluzia ca e o perceptie de un negativism nemaintalnit? In general sunt un tip echilibrat, mai echilibrat decat multi oameni “normali”. Ce am scris aici am adunat pe parcursul unei luni intregi sau mai mult – de obicei nu gandesc, in niciun fel, deci nu poate fi nimic trist din punctul asta de vedere, nu? :) Sunt un singuratic cu sporadice accese de dorinta de comunicare – ce scriu mai sus e valabil pentru aceste momente.
Chiar nu am nimic de spus despre mine si nici nu simt nevoia sa spun. Am decis sa public paleta asta de trairi pe acest site intrucat aici am intalnit putinii tipi trans din Romania si sper sa vad si parerile lor aici. Incerc sa ma inteleg si cel mai bine te poti intelege pe tine insuti cand esti printre cei care iti seamana, nu crezi? :) Exact cum ai zis si tu, problemele au rezolvare, iar problema mea e sa ma inteleg. ;)
Incerc sa inteleg ce inseamna autoflagelarea mea din perspectiva ta… In afara de ultimele 2 paragrafe, tot ce am scris e lipsit de vreun sentiment – sunt mai degraba considerente analitice asupra conditiei mele (non/semi)umane. Cred ca e amprenta studiului indelung al filosofiei. Sunt dincolo de disperare/tristete etc.
Nu cred in existenta lucrurilor “bune” sau “rele” – cel mult sunt lucruri pe care le percepi pozitiv sau negativ, dar intr-un final toate au un singur deznodamant: iti ofera cunoastere. Nu sunt un plangacios. Zic doar ca am trait degeaba in sensul ca pe jumatate, limitat de societate si de prejudecati, toate raporturile mele cu oamenii fiind tot asa, la nivelul semi. Am trait fara sa stiu cine sunt, mi-am modelat relatiile cu ceilalti si am construit pe himera din oglinda. Dar am tot viitorul sa explorez.

3 Arsena la 4:02 pm

Ok, atunci salut, domnisorul David :)
Eu am scris cu intentiile cele mai prietenesti si nu este nevoie sa te aperi- avand in vedere ca ti-am scris cu cele mai bune intentii.
Nu cred ca este frumos sa “musti mana” celui care este de parte ta, mai ales ca singurul motiv pentru care ti-am raspuns la poveste este simpatia.
Numai bine.

4 David la 12:01 pm

m-am explicat, nu am “muscat”, nu am fost agresiv, poti observa ca am zambit destul prin intermediul emoticoanelor.
nu reusesc sa inteleg de ce zici ca “musc mana”, ca nu vad simpatia…poate imi spui candva.
sunt foarte detasat cand scriu – ai spus anumite lucruri care necesitau niste explicatii, iar eu am dat explicatiile.

5 Arsena la 2:04 pm

Salut, Shefu :)
Am sa traduc ce am scris initial- pentru ca eu chiar jonglez cu cuvintele, asa ca incerc sa scriu intr-o propozitie mai simpla: ideea era sa nu fii suparat sau sa nu fii asa suparat, ca esti ok asa cum esti- diferit. Oamenii chiar sunt toti diferiti, asta nu inseamna in nici un caz ca sunt anormali.
Revenind la subiectul povestii tale:
Mi-a placut mult exprimarea si cum ai scris partea asta: : )
“Omul e mandru ca e diferit, individualizat, dar doar atat timp cat ramane in sfera tiparelor de baza umane la care se raporteaza pentru a-si gasi identitatea, intrucat exista totusi alte fiinte care sa acrediteze diferitul sau. Cand esti atat de diferit incat nu te vede nimeni, vechea putere magica a invizibilitatii isi pierde tot farmecul. ”
No, este important sa te integrezi in societatea in care traiesti-asta este clar. Dar cu toate astea, lasa-i pe ceilalti sa faca si sa zica ce vor, important este sa te simti tu ok in pielea ta si sa faci ceea te ajuta sa fii tu insuti- chiar daca asta inseamna sa-ti faci operatie de schimbare de sex. Pana la urma- operatia este una dintre variantele posibile, daca nimic nu se leaga altfel, dar oricum trebuie sa treci prin multe etape pana acolo.
In privinta prietenilor baieti, iti garantez ca sunt mult mai toleranti si loiali decat femeile- si nu spun numai din experienta mea. Evident, nu vorbesc de marlani si fanatici- stiu ca sunt multi, vorbesc de barbatii ok care iti pot fi chiar prieteni buni. Amicele femei te cam lasa balta cand isi gasesc un iubit sau sot si nu pun asa pret pe amicitie, pe cand barbatii sunt prieteni mai buni. Nu generalizez-stiu ca sunt si tipe ok ( eu-spre exemplu :) )) ), dar majoritatea nu sunt tocmai loiale prieteniei. Asa ca sigur vei gasi niste amici cu care sa faci “gasca”.
Daca ar fi alt context, mi-ar placea sa ies cu matale la agatat sau la baut (apa, evident :) )
In rest, numai bine. Sper sa aud numai vesti bune.
PS: repet: imi place cum scrii, poate gasesti o cale sa faci din asta o profesie.

6 David la 10:09 am

Salut Arsena,

Ma bucur ca ti-a placut cum scriu, si in special acel paragraf (pt acel paragraf am primit mai multe feedback-uri similare). Puteam sa scriu tot textul asa, dar am zis ca prea multa filosofie si analiza poate plictisi, asa ca am adoptat un ton mai, hm, laic sa zicem. Ar fi frumos daca mi-ar si placea sa scriu, din moment ce celorlalti le place cum scriu si, de altfel, e si singurul lucru la care ma pricep foarte bine. :) Ghinionul meu ca nu imi mai place deloc. O sa imi caut alta meserie.

Multam pentru cuvinte, ma descurc excelent cu toata treaba asta. I-am si spus unei prietene ca a inceput chiar sa ma distreze toata treaba.

La agatat as iesi cu draga inima, daca as sti ca exista sanse sa imi revad iubirea din tinerete. De baut nu ma lasa ficatu’ sa beau.
Spor in toate.

7 Natalia la 6:56 pm

Ciudat, ai spus ca nu pui pret in cuvinte, si totusi toata povestea demonstreaza contrariul. Poate la fel te minti si in privinta altor idei, care le-ai descris aici. Posibil ai nevoie sa schimbi mediul de trai si sa cunosti cat mai multi oameni noi, astfel vei intelege ce anume in perceptiile tale de acum e corect si ce e exagerat. Fara suparare, dar se pare ca te ineci in iluzii, pe care singur ti le creezi cu toata dragostea.

8 David la 7:11 am

@Natalia:
De unde rezulta din ce am scris ca, de fapt, pun pret pe cuvinte? Puteam sa scriu literatura de-a dreptul daca voiam, dar asa, am scris paragrafe avand mai mult sau mai putin coerente/structurate. Poate, in loc de a afirma ca ma autiluzionez in sens negativ, ar trebui sa analizezi la rece textul meu. Cum i-am spus si Arsenei, sunt toate gandurile adunate intr-o luna sau doua (sau mai multe, incepand cu ziua cand mi-am dat seama ce sunt, cam aceleasi ganduri mi-au rulat prin minte). N-am compus, nu pot sa “compun” texte, simt o neplacere absoluta cand trebuie sa scriu.

In privinta ideilor pe care le-am scris aici…As vrea sa te intreb: de ce crezi tu ca persoanele trans (m/f) aleg sa “faca tranzitia” spre a fi ei insisi? Pentru ca probabil nu intalnesc suficient de multi oameni noi ca sa le treaca disforia, pentru ca se autoiluzioneaza in privinta tuturor gandurilor care le trec prin minte? Cam asta ar rezulta din ceea ce afirmi tu.
Te asigur ca, vazand recent un video despre “transmasculine disphoria” pe Youtube, am regasit macar 50% din ideile mele acolo – iar disforia este prezenta si puternica la noi pentru ca mintea noastra percepe exact lucrurile pe care am incercat sa le analizez eu mai sus. Disforia mea e in partea cognitiva. Nu inteleg ce, cum, unde sunt in raport cu oamenii. Asta era tema fundamentala a textului.

O parte dintre noi, cei trans, preferam sa stam in casa cu saptamanile daca e posibil, pentru a evita oamenii si continua lor raportare la noi ca fiind altceva decat ce suntem. Nu o facem pentru ca am avea idei exagerate. Intalnitul multor oameni nu e chiar o solutie; intalnitul altor trans poate.

Ma gandesc ca o fi necesar sa pun un soi de disclaimer in care sa afirm ca “NU am fost deprimat cand am scris, NU sunt deprimat (de vreo 2 saptamani chiar dimpotriva), ci doar Consternat/Socat din punct de vedere cognitiv asupra identitatii mele”. Acel soc pe care il are o persoana care nu si-a pus niciodata problema identitatii pana la capat, cu exceptia ultimilor ani (groaznici) din viata de pana acum.

9 Natalia la 10:55 am

@David, am dedus asta din felul in care creezi fraze complicate, acolo unde se poate de spus si cu cuvinte mai simple. E doar o remarca, nu un repros sau mai stiu eu :) Te joci cu cuvintele asa cum pictorul se joaca cu culorile… Cred ca o persoana care socoate cuvintele ca fiind inutile pur si simplu ar tacea.

10 David la 5:19 pm

@Natalia
Poate fi orice, din partea mea, oricum nu ma poate supara nimic si nimeni. Tin sa precizez totusi ca nu ii suspectez din start pe cei din jur ca “au ceva cu mine”. :)
Nu stiu daca sunt fraze complicate sau daca lucrurile pot fi spuse si mai simplu. Sincer. Ce a surprins textul au fost instantanee din felul in care gandeste mintea mea.
Cuvintele imi sunt inutile pentru ca nu reusesc sa imi redea trairile. Inca nu s-au inventat cuvinte pentru trairile mele. Dar, asa cum i-am spus Arseniei, am scris aici stiind ca pe acest site exista persoane trans care se confrunta cu aceleasi probleme si sper sa am candva feedback-ul lor. Incerc sa inteleg cate lucruri din cele pe care le traiesc sunt datorate faptului ca sunt trans si cate sunt pt ca asa sunt eu, poate, mai ciudat. De unde si detalierea (nu foarte precisa, as putea scrie inca 20-30 de pagini marind fiecare paragraf).
Suntem oameni si ne formam printre oameni. Ceilalti sunt oglinzile in care ne reflectam si cu ajutorul carora ne formam. De unde si necesitatea de a ne iubi aproapele….fie ca e ‘bun’ sau ‘rau’.
Multam pt. feedback.

11 RefinedDemon la 10:17 pm

Sunt impresionata de modul in care ai scris. Arsena ti-a dat un sfat foarte bun. Pot indrazni sa te intreb de unde esti?

12 David la 1:03 pm

De gasit ma gasesti in Clubul secret SuntLesbiana.ro si putem discuta mai multe pe Facebook (aici oricum nu e admis sa publici date de identificare). Locatia nu o pot dezvalui din considerente de securitate personala.
Ce sfat bun mi-a dat Arsena? (bun=la obiect). Stiu destula psihologie, inclusiv lista cu lucrurile bune/pozitive. :)
Si tu crezi ca sunt deprimat? :) ) Am neaparata nevoie de un disclaimer. Hehe.

13 RefinedDemon la 8:29 pm

Nu consider ca esti pesimist, ci o persoana echilibrata. Tu doar ni te-ai destainuit, ai pus pe “foaie” un sir de ganduri. De ce cauti sa crezi intradevar ca lumea are ceva cu tine..? Te voi contacta in club cat pot de repede.

14 David la 8:05 am

Arsena a avut un sfat pentru o persoana cu probleme grave de depresie. Tu ai subscris la acel sfat. Rezulta ca si tu crezi/credeai ca am o problema. Simpla deductie, niciun fel de wishful thinking. Pentru mine oricum e irelevant, ai dreptul sa fii/gandesti/traiesti cum vrei/poti.

15 Arsena la 4:14 pm

Auci, David, de la ce am scris eu si pana la avea “o problema” sau a avea probleme grave de depresie… este foarte mult.
Si apropo, unei persoane cu “probleme” nu-i spui sa-si faca o lista.
Nu-mi dau seama daca exagerezi din impulsivitate sau doar te alinti :)

16 David la 12:18 pm

Arsena, pt nivelul meu la care ma aflu din punct de vedere al echilibrului mental, al obiectivitatii, dedicatiei si “obsesiei” pentru adevar, a avea “cea mai negativa perceptie asupra vietii/oamenilor/relatiilor cu oamenii” e o problema foarte grava. Poate ma compari cu ce cunosti, nu crezi? :)

17 Raluca la 9:04 pm

Buna. Nu mi se pare deloc ca ai fi deprimat, ci doar mult prea introspectiv, extrem de sensibil si neinteles,impresia mea e ca lucrul asta se datoreaza si faptului ca nu-i lasi pe ceillati sa se apropie de tine, sa te cunoasca. Daca tu nu te accepti si faci pasi asa de mici in a-ti comunica trairile si a cauta solutii pentru a iesi din vid vei trai alti 23 de ani pierdut, traind o viata fara sens. Crezi ca merita? Crezi ca orice ai face e inutil ca esti predestinat si meriti nefericirea/neintelegerea/separarea de restul umanitatii?
Mi-a placut foarte mult ultimul documentar cu si despre transexuali pe care l-am vazut, am vazut atatea diferente intre diferitele trairi si “forme exterioare” de a fi, nici unul nu se asemana cu celalat/cealalta.Fiecare gasise un mod propriu de a se impaca cu sine insusi, cu disforia, cu oamenii in general. Daca vorbesti spaniola iti pot trimite documentarul sau poate cineva ti-l poate traduce, e acolo cineva foarte filozof asa ca tine. La inceput mi s-a parut persoana care distona cu restul celor intrevistati dar cu cat o ascultam mai mult cu atat imi placea mai mult felul de a fi si a gandi si felul asa de unic de a se prezenta lumii. Ai grija de tine si sper sa gasesti oglinda care sa te reflecte asa cum ti-ai dori.

18 David la 8:30 am

Spuneam undeva prin text ca nu stiu cum sa comunic cu baietii ca mine sau cu baietii in genere care stiu ca sunt baiat. Cum am zis, cred ca va trebui sa iau in serios partea cu documentarea asupra problemei. :) Am citit foarte mult, foarte multe povestiri ale vietilor celor trans, m-am documentat etc. – pasi am facut. Nu am simtit totusi niciodata nevoia de a ma integra vreunei comunitati si nici acum nu o simt. Sunt autonom.
Nu cred in nimic, implicit nici in predestinare. Separarea de restul umanitatii am simtit-o de cand ma stiu, dar fara a sti de ce. Probabil n-ar fi atat de dificil daca n-ar exista discrepanta dintre comportamentul exclusiv introvertit invatat de-a lungul anilor (din cauza perceperii inconstiente a alienarii) si firea mea extrovertita care n-are pe unde si cum sa se manifeste, daca n-as avea un trup de copil necrescut, daca nu mi-ar fi atat de frica de faptul de a fi eu si toate aspectele implicate (sunt un flegmatic). De acord cu tine, de mine depinde ce va urma si sunt suficient de matur sa imi asum raspunderea. :)
De acceptat ma accept, problema se pune la capitolul manifestare, intelegere a lui “a fi intre oameni”. Chestiunile ridicate de mine inca nu au un raspuns, dar de ceva vreme incep sa inteleg si sa am o viziune coerenta asupra raportului eu-ceilalti. Poate imi poti da documentarul; desi nu stiu spaniola, poate gasesc vreo traducere. :)
Numai bine.

19 tinna la 1:33 pm

foarte interesant,eu nu te vad ca pe o persoana deprimata,e ca gandesti prea mult ,traeste ,nu inveti din carti cum sa iubesti si cum sa te integezi in societate,ai 23 de ani cum a zis si raluca vor mai trece alti 23 ce faci te documentezi in continuare. esti o persoana inteligenta, asa reiese dar lasa un pic asta si iesi ,nu citi ce trebuie sa faci dati drumul la aripi si zboara numai asa inveti.
ai zis mai sus ca nu stii cum sa comunici cu baieti,nu e asa de greu, eu mai bn comunic cu un baiat de cat cu o fata credema asta e greu :d glumesc.
tre sa fie ceva ce sati placa ,inafara de ceia ce faci acuma nu am cunoscut pe nimeni trans nu stiu cum i functioneaza creierasul si ce iar placea.
sfatul meu e sa nu mai gandesti atata ,traeste .succes!

20 David la 9:25 am

Multumesc, tinna. e adevarat, comunicarea se face, nu se invata. si am inceput sa o fac.

21 tinna la 10:29 pm

asta e bn succes ma bucur ca tiam fost de ajutor

22 Christina la 6:34 pm

Buna David. Am citit articolul tau si parca mi-am ascultat propriile cuvinte. M-am regasit in spusele tale, pentru ca am avut si eu acelas sentiment de “vid” in care ma aflu ascuns. Insa am invatat (si inca invat) sa il traversez. Desi eu nu sunt transexual, am sentimentul ca intrun fel adevaratul “eu” este barbat. Nu credeam ca mai sunt si alte persoane care se simt la fel dar existenta ta mi-a atras clar atentia. As fi interesata sa vorbim mai mult.

23 David la 9:55 am

Salut Christina,
Ma gasesti rapid in Clubul secret al membrilor acestui site, pe Facebook. Nu exista alt David in acel club (cel putin la ora la care scriu acest mesaj :) ).
Am inceput sa fiu deschis si sa invat sa comunic, asa ca mi-ar face placere sa vorbim.
Ne-auzim.