Am realizat ca imi doream sa-mi fie iubita, nu cea mai buna prietena

4 comentarii

Din categoria: Eu sunt lesbiana>Povesti de dragoste intre doua femei

Varsta: Sub 19 ani Moment marcant: Indragostita de prietena cea mai buna

Am 17 ani si totul a inceput in urma cu doi ani. Ea este mai mica decat mine cu doi ani, dar are o gandire foarte matura. Ne-am cunoscut printr-o prietena comuna si de atunci am continuat sa fim prietene si sa iesim la o plimbare, in oras, cu mai multe fete. Cu timpul, am inceput sa tinem una la alta si mi-a devenit cea mai buna prietena, nimic mai mult. O iubeam mult si ea la fel, dar nu ne-am dat seama ca ne iubim mai mult decat ar face-o niste simple prietene.

Cu timpul, am inceput sa observ ca sunt geloasa cand iesea cu altcineva afara sau cand avea un prieten, nu suportam sa-i vad sarutandu-se. Nu i-am spus nimic dar, de ciuda, incercam sa ma cert cu ea din alte motive. Ea a observat asta: de fiecare data cand avea un prieten, eu ma certam cu ea din diferite motive, dar evitam sa-i spun motivul real. Ii spuneam doar ca sunt coincidente si incercam sa ma eschivez.

Mi-am dat seama ca imi doream sa-mi fie iubita, nu cea mai buna prietena. Situatia asta a durat un an, pana cand s-a intamplat: a fost primul sarut. Eram la ea acasa si stateam in pat, uitandu-ne la televizor. Eu tot incercam sa o sarut. O tot pupam pe obraz cand, dintr-o data, am pupat-o pe gura. A fost o fractiune de secunda, apoi am pupat-o de mai multe ori, dar foarte scurt.

Ea a ramas surprinsa, dupa care m-a luat si m-a sarutat cu adevarat, asa cum eu nu am avut curaj sa o fac. A durat cateva minute, apoi ne-am oprit si ne-am uitat speriate una la alta, pentru ca nu ne venea sa credem. Ea era socata, a inceput sa planga, iar eu eram la fel de speriata, asa ca m-am ridicat sa plec acasa.

Am ajuns acasa si am inceput sa vorbim pe messenger. Niciuna dintre noi nu vroia sa recunoasa ca s-a simtit foarte bine in acele momente, asa ca amandoua am decis sa nu se mai intample niciodata asta. In urmatoarele zile m-am gandit doar la acel sarut, nu puteam sa-mi iau gandul de la asta. Am asteptat foarte mult clipa acestui sarut, chiar daca nu credeam ca se va intampla vreodata.

Pana la urma, s-a intamplat si a doua oara, si a treia oara si de foarte multe ori. Dupa cateva luni, am inceput sa facem dragoste, ne simteam foarte bine impreuna, iar daca ne certam, nu puteam sa nu ne impacam peste cateva ore.

Cateodata incercam sa vorbim serios despre relatia noastra si realizam ca nu vroiam sa acceptam adevarul: ca am putea fi lesbiene sau bisexuale. Relatia a continuat asa timp de un an, pana zilele trecute, cand ne-am desparit din mai multe motive. Amandoua am decis ca e mai bine sa ne despartim, desi as fi vrut ca ea sa nu fie de acord cu asta.

Ne-am despartit pentru ca ne era frica ca parintii nostri sa nu afle. Oricum, intrasera la banuieli, au vazut ca ne-am izolat de restul prietenilor si ca, de doi ani, nu aveam prieten niciuna dintre noi. Aveam sperante ca peste cativa ani vom locui impreuna si vom avea o casa si o familie, dar am renuntat.

Ea mi-a spus sa vad realitatea, si anume ca, desi ne dorim amandoua sa stam impreuna, nu vom putea din cauza parintilor, pe care nu vrem sa-i dezamagim. Nu pot sa cred ca acum cateva zile era doar a mea. Acum probabil ca o sa-si faca un prieten si eu nu pot sa o vad cu altcineva, imi vine sa urlu doar cand ma gandesc. Nici ea nu vrea sa inceapa o relatie cu un baiat, pentru ca mi-a spus ca nu poate sa iubeasca pe altcineva. Vrea insa sa-i arate mamei ei ca are un prieten, ca sa nu mai intre la banuieli.

Am fost nedespartite timp de doi ani, ne-am vazut zi de zi si nu pot sa-mi imaginez viata fara ea. A fost singura mea dragoste adevarata, nu cred ca o sa mai iubesc vreodata asa cum am iubit-o pe ea. Stiu ca si ea sufera enorm, la fel de mult ca si mine si ca, desi am stabilit sa nu ne mai cautam una pe alta, asteapta sa-i trimit un sms, sa o sun, sa-i scriu pe messenger, asa cum astept si eu din partea ei. Stiu ca se gandeste la mine si ca ma iubeste foarte mult, dar nu mai putem fi impreuna.

Cred ca o singura data in viata poti iubi cu adevarat. Imi spune si mie cineva ce as putea sa fac? Sufar enorm!

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 4 comentarii }

1 Zoey la 3:35 pm

Eu consider ca fiecare iubire, daca este iubire, este adevarata. Doar ca prima iubire este cea mai frumoasa pentru ca sunt sentimentele cu totul noi si le traiesti la intensitate mai mare. Nu dureaza nimic vesnic, si ar trebui sa fii fericita pentru ca ai trait o poveste ca asta si pentru ca ea te iubeste. Sunteti tinere, poate vor mai exista sanse in viitor sa va impacati, dupa ce nu veti mai locui cu parintii.

2 Ariadna la 9:19 am

Draga mea, citindu-ti povestea, parca-mi retraiam adolescenta. Am cunoscut si eu o dragoste foarte asemanatoare cu ceea ce relatezi tu. Acum am 30 de ani si, privind retrospectiv, pot face cateva constatari. Nu stiu cat or sa te ajute, fiecare experienta e unica, dar eu mi-as fi dorit la vremea respectiva sa aud povestea cuiva care a trait ceva similar…. O cunosteam din copilarie, dar abia in ultima clasa de liceu mi-a atras atentia. Parca vad si astazi: eram in curtea scolii, noi doua, vorbeam despre nu stiu ce si, privind-o, am simtit ca ea e sufletul meu pereche si ca o voi iubi toata viata.

E cu doi ani mai mica decat mine, dar, la fel ca prietena ta, foarte matura, o fiinta speciala, parca desprinsa din alta epoca, straina de superficialitatea si vulgaritatea cotidiana. Nu mai insist asupra transformarii prieteniei in iubire, asupra tuturor acelor trairi complexe, amestec unic de melancolie si extaz, cand simti ca sufletul ti-e sfasiat de dragoste si de durere…un eros “dulce-amar”, cum spune Sappho…stii prea bine toate astea, fiindca ai trecut prin ele, si ar trebui sa fii fericita ca ai avut parte de asa ceva. Nu toata lumea cunoaste iubirea la intensitate maxima, sunt putini alesi; majoritatea se complace in relatii “caldute”, de interes sau bazate exclusiv pe o atractie vaga de moment…

Si in cazul nostru tot parintii au fost problema. Evident ca acestia intra primii la banuieli, mai ales ca adolescentul indragostit nu cunoaste arta disimularii. Eu am reusit sa trec peste comentariile rautacioase ale mamei, care nu pierdea prilejul sa vorbeasca urat despre EA, sa-i gaseasca cusur, desi familiile noastre erau cumva prietene…In schimb, se pare, parintii ei, mai ales mama, erau foarte duri si aveau mare influenta asupra ei. Dar dezastrul a pornit de la niste scrisori pe care i le-am trimis eu din strainatate si care au fost interceptate de mama ei. Atunci au inceput barfele si maica-sa le-a reprosat alor mei ca eu i-am “corupt” fiica. Ai mei au fost discreti si nu mi-au povestit asta decat mult mai tarziu.

Cand m-am intors in tara, la chemarile ei disperate, care spunea ca are nevoie de mine, ca vrea sa ne mutam impreuna etc., am avut un soc: ne-am intalnit si mi-a spus ca nu ne vom mai vedea niciodata, ca nu e vina mea si nu poate sa-mi explice de ce, dar pur si simplu nu poate simti ca mine…Greseala mea e ca n-am pretins imediat o explicatie, ca n-am insistat sa am o discutie cu ea. Am ramas uluita si am incercat (numai eu stiu cat de greu) sa ma impac cu situatia. Abia dupa 5 ani am reluat legatura, dar era prea tarziu. Ea era acum plecata din tara, apoi s-a intors, dar parca era alt om…acum e foarte departe, de mine si de orice alt fel de relatie erotica, pur si simplu inaccesibila…

Ce voiam sa scot in evidenta e faptul ca la o anumita varsta problemele cu parintii par de nedepasit, mai mari decat sunt in realitate. Privite retrospectiv, ele isi pierd din importanta. Sigur ca la 17 ani depinzi de ei. De fapt si la 30 poate exista un alt fel de dependenta, emotionala, un simt al datoriei, scrupule etc. Dar n-ar trebui sa lasi asta sa-ti distruga relatia. Nu inainte de a vorbi serios cu prietena ta. Daca ea te iubeste cu adevarat, cum reiese din ce spui tu, veti gasi o solutie de a mentine legatura pana cand va veti desprinde de parinti.

La urma urmei, parintii sunt nevoiti sa-si accepte copiii asa cum sunt, fie ca le place, fie ca nu. Iar daca nu-i accepta, e dureros, dar asta e. Nu poti sa-ti ratezi viata din cauza lor. Iar daca relatia voastra e suficient de puternica, va rezista. Pana la urma chiar mama mea mi-a spus ca daca ea m-ar fi iubit cu adevarat ar fi gasit o cale de a trece peste interdictiile parintilor. E dureros sa trebuiasca sa alegi intre parinti si persoana iubita, dar si mai dureros e sa regreti mai tarziu ca n-ai avut curajul s-o faci.

Cat despre afirmatia ta ca iubim o singura data in viata…nu stiu ce sa spun. Si mie tot asa mi s-a parut si inca am momente cand mai cred in asta. Dintre toate relatiile ulterioare (toate cu femei), una singura s-a apropiat ca intensitate de prima, desi tot i-a lipsit ceva, nu stiu ce anume, poate sentimentul acela al absolutului, al singularitatii…Relatiile mature sunt altceva…au ceva in plus, stabilitate, responsabilitate, dar si ceva in minus…

Ce sa mai zic? iti doresc o rezolvare buna a situatiei, sa ai forta necesara de a actiona asa cum iti dicteaza inima si sa dea Dumnezeu sa ai parte exact de relatia care sa te implineasca. Daca nu va fi sa ramaneti impreuna, sa te gandesti totusi ca ai trait ceva minunat si sa fii multumita cu asta, sa nu-ti renegi niciodata sentimentele ca sa le faci altora pe plac.

3 ssimona la 6:31 pm

Multumesc mult pentru sfaturi! Sunt de acord cu tot ce ai spus.
Vreau doar sa zic ca ai avut dreptate… Am stat 2 zile fara sa vorbesc deloc cu ea, dar n-am mai rezistat si i-am zis sa ne intalnim sa vorbim. M-am dus la ea acasa…la inceput nu mai voia sa se impace cu mine, dar am insistat, ea zicea ca ii mai bine sa ramanem asa despartie etc… Pana la urma cand am vrut sa plec acasa si i-am spus ca nu o s-o mai caut niciodata si sa se gandeasca bine ca ma pierde pentru totdeauna, a inceput sa planga, sa-si ceara scuze ca nu vrea sa ma piarda si mi-a zis ca de fiecare daca cand vrea sa se desparta de mine sa nu o las, ca in sufletul ei nu vrea, sunt doar cuvinte care le spune la nervi etc.. si ne-am impacat. Deocamdata e bine, dar nu stim cat timp putem sa mai stam asa fara ca parintii sa afle….

4 Ioana la 9:21 pm

Am citit povestea ta si intr-un fel ma regasesc in ceea ce ai scris…in trairile tale…si de aceea vreau sa iti spun ca daca o iubesti atat de mult cum spui,si stii ca si ea te iubeste pe tine,nu merita sa renuntati la ceva atat de frumos,pt ca ,mai ales in cazul nostru ,al lesbienelor, ne este greu sa gasim persoane care sa ne impartaseasca iubirea.Stiu ca exista problema cu parintii,si din pacate noi traim intr-o lume innapoiata in adevaratul sens al cuvantului…dar…si acesta problema are o solutie…sunt atatia tipi gay care au nevoie de “acoperire” pt a-si putea trai si ei la randul lor povestile de dragoste,fara ca cineva sa intre la banuieli…cautati-i,luati legatura cu ei si o sa vedeti ca se poate rezolva problema…nu renunta la ceva atat de frumos…la iubire…la persoana iubita…succes:)