M-am casatorit cu un barbat convinsa ca eu nu iubesc femeile, ci doar pe ea

6 comentarii

Din categoria: Eu sunt lesbiana>Viata unor lesbiene

Varsta: 26-34 ani Moment marcant: Prima relatie cu o femeie

Am 34 de ani si sunt lesbiana. Si, daca acum aceasta este o realitate care ma face fericita, n-a fost intotdeauna asa. Copil fiind, nu pot spune ca am realizat vreodata ca sunt altfel. Poate si pentru ca, atunci, diferentierea nu era atat de evidenta.

Imi amintesc, de exemplu, ca purtam cu totii, baieti si fete, aceleasi tricouri chinezesti cu nasturi pe umar si aceiasi pantaloni scurti. Totusi, fetele sareau coarda si jucau sotron. Eu jucam castelul din cutii de conserve si cate oua are baba si fotbal. Cu baietii. Si tocmai aici a fost si problema.

Baietii ma iubeau: eram nu numai draguta si blonda, ci si de gasca, le intelegeam jocurile, le ascultam povestile, eram de-a lor. Si totusi nu eram. Cand am inceput sa devin atragatoare, filmul s-a rupt. Ei ma voiau, eu, nu neaparat. imi placea ideea sa-i domin, fiindca eu niciodata nu imi pierdeam capul.

Dupa cateva relatii nereusite cu barbati, la 19 ani, m-am indragostit, practic, pentru prima data, de o femeie. De varsta mea, inteligenta, cu simtul umorului. Cand am atins-o prima data, am stiut, brusc, tot.

Nu eram o persoana neavizata, citisem mult, auzisem povestile altora. Pur si simplu, din motive pe care nu mi le explic, nu mi-a trecut prin cap ca as putea fi gay. Dar, in momentul in care am realizat, eu nu am mai avut nicio problema cu mine insami. Din pacate, insa, ea avea.

Era confuza, speriata de tot si de toate – atitudine pe undeva de inteles, daca ne gandim ca inca era ilegal sa fii gay in Romania! – fugea de mine, ca sa fuga de ea insasi, cand ma voia, cand nu, a fost un carusel… Si, apoi, a facut un lucru de neiertat: s-a casatorit.

Lumea mea s-a prabusit atunci. Trei ani nu am zambit. Practic, nu am trait. Dupa care, am decis sa ma casatoresc cu un barbat, convinsa fiind ca de fapt eu nu iubeam femeile, ci o iubisem doar pe ea. Poate si faptul ca, intre timp, n-am mai intalnit pe nimeni a contribuit. Poate, pur si simplu, nu am avut curaj sa ma accept pe mine insami.

Cert este ca am trecut printr-o casnicie nereusita, care m-a inrait ingrozitor si care era cat pe ce sa-mi distruga esenta. Nici nu mai suportam sa ma uit in oglinda. Ma uram. Apoi, intr-o zi, m-am smuls din mlastina in care ma afundam. Mi-am luat inima in dinti si m-am aruncat in gol, in necunocut.

Am decis ca vreau o femeie langa mine. Si am cautat-o. Si am gasit-o. Chiar daca mai tarziu, sunt fericita ca am avut curaj macar acum.

Cat despre coming out, e un proces in desfasurare, desi nu simt neaparat nevoia sa il duc pana la capat. Stiu cativa prieteni adevarul despre mine, toti s-au bucurat pentru mine fiindca ma vad fericita acum. Si, pana la urma, asta conteaza, nu?

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 6 comentarii }

1 ro la 11:42 pm

Niciodata nu e prea tarziu si nimic nu e imposibil. Mai in iad decat erai nu cred ca puteai sa ajungi. Ce inseamna curajul… Poate e sinonim al vointei de a trai, de a simti. Ma bucur pt tine. Imi plac finalurile fericite (mai ales in povesti complicate si suferite ca ale noastre). E ca si cum pe un cer innourat s-a mai aprins o stea. Inca o viata salvata, inca o persoana care cunoaste gustul de a trai nelimitat!

2 Anonim la 5:54 pm

A fost si ramane o chestiune de curaj pentru fiecare dintre noi. Pentru mine a fost poate mai usor, fostul meu sot oricum nu ma aprecia, e mai greu, probabil, sa te rupi de cineva care chiar te iubeste. Dar, cand alternativa e o viata plina de amaraciune, eu chiar nu cred ca exista loc de intors. Cum sa traiesti o viata intreaga fara dragoste, fara sa simti placerea, fara sa fii implinita? Eu una, nu am putut, stiam ce pierd si imi doream totul! Cu orice risc, trecand peste indiferent de dificultati… Si nu au fost putine, dar, in final, masura curajului nostru e data de rezultatul demersurilor noastre, nu?

3 yldiz ayse la 11:06 pm

nu stiu ce sa fac niki io sunt foarte confuza e bine ca tu makar ai avut curajul sa faci asta dar nuj eu am o teama…

4 anka la 1:19 pm

sunt de acord cu ro si anonim…conteaza sa ai curaj si sa lupti sa fii fericita si mai ales sa obtii ceea ce doresti tu enorm.ma bucur ptr tine si tine-o tot asa.mult succes.

5 ALEXA la 5:51 pm

Ti-am citit povestea si rand dupa rand mi-a atras atentia si m-a captivat.Bravo ca ai reusit sa te rupi de o lume care nu era a ta.Si uite ca acum te simti implinita si asta e tot ce conteaza .urmeaza-ti drumul tau alaturi de persoana iubita

6 alina la 7:17 pm

dau si eu un raspuns la aceeasta poveste,eu macar am luat decizii singura,si uneorii le-am reparat,de ce pt ca am avut taria sa cred in mine ca pot fii si pe picioarele mele.deasta unele din noi nu au putere si curajul,pt ca nu cred in ele.eu la 22 de ani cu un copil de 2 ani,am rupt casnicia pt ca stiam ca nu pot face parte din mariajul acela.si acum la 36 de ani chiar inca mai caut si eu iubirea,dar sunt fericita ca fata mea ma apreciaza pt omul care sunt,nu ce iubesc eu in pat.deci aveti incredere in voi,ca se poate,va doresc nuami bine.