Cum am ajuns bisexuala

9 comentarii

Din categoria: Eu sunt lesbiana>De ce sunt lesbiana

Varsta: 19-25 ani Moment marcant: Experienta sexuala cu o femeie

As fi vrut ca povestea mea sa fi fost o calatorie simpla, senina, sincera – si care sa ma fi tulburat mai putin. As fi vrut sa inteleg la timp. As fi vrut sa nu imi fi fost atat de rusine.

Povestea clasica – am fost intotdeauna baietoasa, imi amintesc ca prima sesiune de shopping pe care am facut-o cu mama pe la 10 ani (eram deja o prajina de fata si baietii deja ma agresau mai mult sau mai putin tactil pe strada) s-a sfarsit cu niste blugi drepti, o camasa baieteasca in carouri si o vesta de piele – amandoua eram mandre de noua mea tinuta pana cand, ajunsa acasa, ea a realizat. Mi-am purtat hainele cu bucurie si mandrie in continuare, dar ea s-a ingrozit si nu a mai iesit niciodata la cumparaturi cu mine.

Au urmat ani multi in care zi de zi mi-a vorbit despre despre rolul meu in viata si in patul unui barbat, facandu-ma sa imi fie rusine de fiecare gest pe care il faceam. De la “te porti ca un barbat” la “o sa fii hidoasa, cufurita si buna de nimic in pat daca te porti asa”, m-a trecut prin toate etapele necesare aneantizarii oricarei constiinte de sine. Tot ce a ramas a fost rusinea.

Nu am stiut mult prea mult timp ca acel altfel de care imi era rusine avea un nume si, la fel ca si mine, de alfel, o identitate a sa.

In timpul asta colegii de generala deja stiau. In haosul total care era sexualitatea mea, pe cat e greu imi era sa inteleg ce e cu mine, pe atat de greu imi era sa ascund fata de ceilalti pornirile pe care nu le intelegeam. Fireste, eu negam, sperand ca astfel ma voi izabavi de rusinea care ma stapanea constant. Evident, nu ma atragea niciun baiat. De cate ori ma atragea o femeie, imi cream repede scuze aberante.

Corpul minunat al profesoarei de romana devenise o placere estetica, colega pe care o strangeam in brate, stangace, era doar prada pe care urma sa o duc unui prieten, fascinatia pe care mi-o genera Monica, mirosul parului ei pe care il stiam atat de bine… atat. Nu am sesizat niciodata cand mi s-au facut avansuri, pentru simplul motiv ca ele erau facuti de barbati — care nu imi spuneau nimic.

Pe la 14 ani mama s-a hotarat sa purtam discutia. Se reapucase de fumat, se simtea mai stapana pe ea, voia sa divorteze de tatal meu vitreg, parca ii era mai putin frica. Poate ca pe undeva era si speranta ca voi redeveni protectoarea ei, fiinta care ii dadea forta, si pe care, inconstient, o asocia atat de puternic cu ultimul ei iubit — tatal meu. Felul cum dormeam, privirea, grimasele, uneori racelile si tacerea — in mine il vedea pe el. Homosexualitatea mea — lesbianismul — devenea un lucru acceptabil atunci. Si-a luat o tigara si m-a chemat pe casa scarii, pregatita sa vorbim.

A inceput o poveste despre singura lesbiana declarata pe care o cunoscuse fata in fata, pe vremea comunismului. Pe masura ce povestea se depana, devenea din ce in ce mai oribila. De la usurarea pe care am simtit-o cand a inceput sa imi vorbeasca, am ajuns la panica — atunci cand am aflat ca o cunoscuse intr-un spital de boli nervoase unde fusese internata fortat, apoi la teama — atunci cand i-am auzit scarba cu care imi re-povestea viata sexuala a cunostintei ei, apoi am revenit la amestecul de teama si rusine care ma dominase pana atunci – cand mi-a povestit cum familia ei nu a iertat-o niciodata, ba au fortat-o sa se marite cu un prieten de-al lor, iar ea a intalnit-o, insarcinata si urandu-si corpul si copilul rezultat din acest viol.

La 15 ani preotul care ne tinea lectiile de religie m-a luat deoparte intr-o pauza, dupa lungi observatii, si mi-a zis: “daca vrei sa iti faci o schimbare de sex sa stii ca exista mijloace…”. Nu voiam, m-am aparat cu furie si cu lacrimi in ochi. Paradoxal insa, in cuvantul lui am avut incredere oarba din acel moment.

Mi-am petrecut primii 18 ani de viata in familie, singurele mele iesiri fiind cele la scoala sau cele in care imi plimbam fratiorul. Imi purtam cu mandrie prin liceu camasa albastra (alta) si cascheta, altfel feminina, dar pusa ca pe capul unui camionagiu, cantand sarcastic pe holile liceului “macarale, rad in soare argintiu..”. Mi-am petrecut primii 18 ani de viata singura. Mama mi-a dat tot timpul aceeasi explicatie, nu voia ca eu sa primesc nicio influenta straina in dezvoltarea mea, nimic altceva decat imi oferea ea. Am acceptat.

Cand am hotarat sa ies, a trebuit sa imi spal o rusine mai mare decat puteam intelege. Nu voiam decat sa sparg vraja, asa ca m-am intors in orasul natal, mi-am facut un grup, am ales un pusti de acolo — cel care i-ar fi placut mamei cel mai mult, cred, dar care altfel nu imi producea decat repulsie. Avea un corp atletic, flexibil, nu ramanea decat scarba pe care o simteam dintotdeauna cand vedeam soldurile drepte ale oricarui barbat… “Poti sa devii buna la pat si ai sa o faci! Ai sa tratezi sexualitatea exact ca un barbat, si ea nu te va mai chinui. “ — mi-am spus, asternand cearceafurile pe care fusesem eu conceputa.

Ea insa m-a urat pentru asta. Cu toate astea, ieseam. Fiecare nou barbat era un strigat de razbunare fata de ea. Nu simteam nimic decat contactul fizic, agresiunea, scarba de sine dupa — imi ciuleam urechile in asteptare ca sa pot anticipa urmatoarea dorinta sau miscare a partenerului meu. Cuvintele lor imi sunau surd in urechi, corpurile lor imi erau egale, nu imi faceau greata pentru ca stiam sa inchid bine ochii si simturile.

Eu nu faceam dragoste, faceam ura.

Din cand in cand ma atasam de om, cu o nevoie de afectiune prea mare si prea bizara ca sa nu sperie. Imi cautam tatal — mi s-a spus. La modul fizic, real, deloc arhetipal. Vorbeam din ce in ce mai mult de el cand ma atasam de un barbat. Altfel, ani de zile nu am vazut oameni langa mine, ci obiecte ale razbunarii mele.

Pe la 20 de ani am cunoscut prima femeie, intr-o partida de sex in trei in care barbatul imi repugna. Atunci am simtit primul orgasm. Atunci am realizat. A treia zi mi-am calculat o doza corecta dintr-un medicament, am studiat cum se va produce colapsul (mai intai imi pierdeam cunostinta iar dupa 2 ore inima urma sa inceteze sa imi bata).

In plictiseala minutelor de asteptare a sfarsitului m-am trezit spunand celor doi. Maria insa simtise ce era cu mine, si imi luase adresa. Si-a oprit sotul care era pe cale sa inchida, enervat, fereastra de messenger, l-a fortat sa vina cu ea, m-a tinut constienta pur si simplu vorbindu-mi — mult peste ce spuneau statisticile.

Ma mira si acum ca, atunci cand am vazut-o pe Maria prima data am stiut limpede ca o voiam pe ea, si ca eu eram acel tip de femeie care voia alte femei. Mi se pare de mirare asta pentru ca a doua oara cand am constientizat asta aveam 24 de ani, si i-am spus-o plangand prietenei (despre care stiam ca e heterosexuala) cu care ma mutasem impreuna. A fost prima oara cand mi-am plans rusinea si cand mi-am urat razbunarea asta macabra pe mine, pe ei, pe ea — din nou pe mine…

La 21 de ani traisem prima iubire neimpartasita — pentru prima (sau era a doua? de fiecare data primeam asta cu surpriza, ca si cum imi spalam creierul rand pe rand) femeie care recunoscuse deschis ca era bisexuala. Am pierdut-o rapid in bratele unui barbat in exact seara cand mi-am facut curaj sa ii spun.

La 24 de ani am reintalnit o alta femeie pe care o priveam de departe de ani de zile. A devenit a mea. S-a sfarsit cretin, desi din acel moment am capatat contact cu indrazneala mea de a fi. Nu doar lesbiana (sau ma rog, bisexuala ziceti voi), ci om, femeie, eu insami, fara atotputernica rusine. Mi-am luat bagajele si am plecat in alta tara, in alt loc, undeva unde — asa cum e cliseul — sa pot imi trai sexualitatea si, in general, identitatea asa cum e ea, in mod liber.

Am 25 de ani si acum mai putin de o luna i-am spus mamei despre mine, ritualic, purificator — desi libera eram deja, cu macaralele mele argintii cu tot. Am 25 de ani si e pentru prima data cand viata mea capata continuitate. Am 25 de ani si imi iubesc mai curand lipsa de ipocrizie de astazi decat vreau sa imi mai amintesc vreodata. Am 25 de ani si sunt — din nou — singura, asteptandu-ma, cautand-o.

E tot ce mai pot salva.

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 9 comentarii }

1 Alexandra (admin) la 12:49 pm

Profunde scuze autoarei pentru titlu. Nu am dorit sa va jignesc si modificarea nu ilustreaza o anumita atitudine a mea fata de bisexualitate. Sunt la inceput cu site-ul si am multe de invatat despre cum trebuie sa tratez povestile adaugate pe site. Mii de scuze inca o data si va multumesc mult pentru poveste, este impresionanta si foarte emotionanta.

2 Ivona la 1:46 pm

Am inca tendinta, de inteles, de a reactiona exagerat, si poate gresit la orice e legat de identitatea mea. Numele care simt ca ma reprezinta e din ce in ce mai mult si mai clar lesbiana, dar numele sunt mult mai putin decat povestile reale, uneori dureroase inca, care stau in spatele lor.

Repet: “am ajuns bisexuala” voia sa semnifice devianta atat de indelungata si profunda pe care am trait-o si alimentat-o in timp ce imi ratam dreptul de a-mi afirma identitatea, pe toate planurile. “Bisexualitatea” mea e, inca, o rana vie care imi va mai macina un timp memoria si afectul. Invat inca sa spun: “sunt lesbiana” fara sa astept lovitura sa cada, fara rusinea si stangacia pe care le-am invatat atata amar de timp. Am sprijin insa, si asta e minunat.

Dimpotriva, as vrea sa va multumesc pentru initiativa minunata si pentru darul pe care mi l-ati facut, publicand. A fi gasit pretextul pentru a formula coerent povestea m-a ajutat mult ieri, la fel incurajarea dumneavoastra. Am convingerea ca va fi cazul cu mai multe dintre femeile care va vor frecventa.

Poate ca o comunitate puternica si vizibila va insemna, in cele din urma, din ce in ce mai putini oameni suferinzi.

3 asimplewoman la 6:05 pm

Da…miscatoare, foarte!…Mi-s eclipsate toate gandurile si ideile ce-mi mai veneau pe parcursul lecturii…
Daca ar fi sa compar gradele de zbucium, chin, eroziuni sufletesti de-a surda, abandonurile propriului trup si suflet, un soi de nesimtire pentru a nu mai simti altfel decat ceilalti ce te inconjoara,…foarte apropiate imi par ale mele cu ale tale…
Ma mai gandesc ca, in urma citirii mai multor povesti existentiale de aici, cate o secventa sau mai multe din fiecare se poate mula perfect pe trairile mele, pe experientele avute.
Dificultatea mea este nu in a asterne evenimentele, rememorarea lor (desi e dureros de multe ori si asta chiar daca sunt adepta chatarzisului) ci, neputinta, incapacitatea de a lasa si ceva care poate ajuta pe altcineva care ar citi si cauta o directionare sa spun, un sfat, un sprijin care sa-l scuteasca la un momentdat de a se izbi cu “capul de pragul de sus” gasind in randurile mele, sa spun, calea de a evita “pragul”….si ezit.
Va fi bine, Ivona, vei vedea…si nu-mi cere argumente sau explicitari, dar cu siguranta de la 28 de ani te vei percepe si vei actiona, gandi la modul ” EU!”, adica “TU!”

p.s. poate ca stii de existenta unui forum numit lesbianpurpleflag; daca – nu, intra si viziteaza-ne ; talentul scriitoricesc este apreciat si acolo ;) …Toate cele bune!

4 Ivona la 5:48 pm

Zicerile creeaza, aduc in real, asimplewoman. De cand am scris post-ul asta si pana acum ma tot paste gandul ca a fi scris a servit doar la a crea insusi valul de care credeam ca scapasem facand acest lucru. Trag genul asta de concluzii privindu-mi evolutia de atunci si pana acum, felul in care a numi *rusine* trairea mea a starnit demonul invocat de mine prin acest nume, acum il am in fata ca realitate si, cum probabil il exprim comportamental, imi e repetat a mirare de cateva ori pe zi, de oameni diferiti. De aceea ezit sa particip chiar acum la forumul de care imi vorbesti, din teama usor cretina ca as formula si alte lucruri pentru care as fi si mai putin pregatita. Tik-Tok.

28 de ani? Ne punem punctele de referinta in timpul nostru, fiecare spre al ei, uite eu visez inca la 32-ul care vra sa vina, odata. Numesc anii si nu ii numar din 3 in 3 sau jumatatile dintre…

Am meditat totusi la varsta asta a ta dupa ce am citit, mi-am dat seama ca vine 26 si vreau sa ii dau ceva material acelui an. Multumesc. :)

5 Alexandra (admin) la 2:08 pm

Este absolut de inteles. Cum am spus, sunt abia la inceput cu site-ul si trebuie sa invat ca si cel mai mic detaliu din aceste povesti este extrem de personal, deci mai mare atentie si respect din partea mea fata de modul cum public orice poveste trimisa!

Ma bucur ca v-a ajutat sa va scrieti povestea. Cred ca formularea propriei povesti in scris (fie ca e vorba de cineva care e lesbiana sau bisexuala, sau ca e vorba de cineva care are o persoana apropiata care e gay) poate avea un efect terapeutic.

Multumesc inca o data si daca mai stiti si alte femei dispuse sa-si impartaseasca povestea, poate le trimiteti linkul la site :) . Toate cele bune.

6 Samira la 10:54 am

Este incredibil de emotionanta povestea ta. E pura, cruda, dura.

7 Samira la 1:10 pm

Mai spun inca o data, imi place foarte mult. Ai cu adevarat talent la scris.

8 Ivona la 9:59 am

Haha. Sarutmana, esti din nou foarte draguta cu mine, Samira.

9 Aura la 10:42 am

Asta este realitatea in care traim si doar fugind departe de tara si lumea unde ne-am nascut putem fi fericite.Iti doresc sa iti gasesti sufletul-pereche!!