Atasata de figurile feminine din viata mea iar baietii nu ma atrageau

6 comentarii

Din categoria: Eu sunt lesbiana>De ce sunt lesbiana

Varsta: Necunoscuta Moment marcant: Adolescenta

Incertitudinile mele cred ca au existat dintotdeauna. Mereu am fost o fiinta ciudata, si multa vreme am crezut ca totul s-a datorat acceselor mele de comportament anormal. Printre altele eram si baietoasa, ceea ce corespunde tiparului. Ma imbranceam cu baietii si aveam blugii rupti in genunchi de 3 ori pe saptamana.

Eram mult prea atasata de figurile feminine din viata mea, pentru ca mai tarziu ele sa graviteze in jurul meu permanent, sub diferite forme. Nu gaseam elementul atractiv la sexul opus — probabil multi ar pune-o pe seama relatiei cu figura paterna care a fost un esec perpetuu, desi pentru mine e clar ca nu a avut nici o legatura. Totusi ma intelegeam bine cu baietii, dar mai departe de orice discutie, lucrurile se destramau in secunda in care relatia se indrepta spre ceva mai profund.

Ma aflam in imposibilitatea de a ma implica afectiv, si am pus asta la inceput pe seama firii mele dificile care intrecea orice bariera a selectivitatii, sau a lipsei de entuziasm specifica varstei (pentru ca eram prin liceu cand inca incercam sa ma vizualizez hetero).

Lucrurile au devenit clare dupa ce o prietenie cu o alta fata s-a transformat in ceva mai mult — pentru mine doar, pentru ea a fost un experiment incitant care intr-adevar i-ar putea oferi o tenta interesanta si chiar bisexuala, daca nu luam in calcul faptul ca m-a parasit pentru un baiat.

M-am suparat pe viata si am zis ca e cazul sa incerc si eu cu baietii astia, daca e chiar asa grozav, dar dupa 2 luni am conchis ca e un fenomen necongruent cu persoana mea. Dupa intamplarile astea au trecut vreo 2-3 ani, si am avut ragazul sa ma definesc in totalitate, am avut ocazia sa deschid ochii, sa ma simt libera sa aleg, fara sa tin cont de vreo comparatie, sau sa urmez vreo cale pe care au batatorit-o altii inaintea mea.

Am reusit sa descopar cine sunt, trecand prin toate stadiile posibile, si nu mi-am reprimat nici un fel de traire, pentru ca nimic nu putea fi mai presus decat sinceritatea fata de propria-mi persoana. Ar fi insemnat sa-mi omit sansa de a fi fericita, si probabil e un cuvant prea mare pentru lumea in care traim, dar aveam deja un ideal spre care voiam sa ma indrept si nu voiam sa ma abat de la el doar pentru ca iubesc diferit.

Mai tarziu am cunoscut-o pe EA. Cred ca nu e chiar neobisnuit sa spun ca la inceput a fost pe Internet. Desi stateam in acealasi oras, multa vreme a existat o evitare de ambele parti. Nimic tragic pana aici daca eu probabil nu m-as fi inversunat sa transform totul in ceva real. Incapatanarea mea m-a costat, fiindca m-a ranit inimaginabil.

Desi marturisirile au fost facute mai devreme sau mai tarziu, a fost inutil pentru ca ea isi gasise deja pe cineva. Atunci a fost momentul cand am realizat ca o iubesc nebuneste, si stiam cat de rau imi fac daca o sa continui sa o astept; ceea ce am si facut de altfel. Probabil ca si cea mai inteligenta si lucida persoana, devine retarda si lipsita de vointa atunci cand se indragosteste.

Amandoua am alimentat platonic povestea asta, dar in cele din urma nu ne-am agregat in nici o stare; eu continuam sa sper, iar ea continua sa fie nehotarata, si in fond sa-i si placa sa stea pe un piedestal si eu sa ma uit cu jind de undeva de jos.

Intr-un final, am hotarat ca e suficient. Probabil pentru ca ceea ce am facut e lipsit de logica si cea mai mica urma de simt practic. Nu ca astea mi-ar lipsi in mod normal. Am functionat 2 ani de zile in regim de alterare psihica si emotionala. Probabil ca daca as fi investit tot atata energie intr-o relatie reala, as fi avut ceva extraordinar pana acum.

Pe ea stiu ca am iubit-o, si am trecut prin toate starile posibile. A fost prima mea ascensiune, chiar daca n-a avut practic nici un deznodamant. Stiu ca inca o mai iubesc, de fapt, dar e datoria mea fata de mine sa-mi canalizez asteptarile fata de cineva cu adevarat interesat.

Viata mea acum, cel putin pe plan sentimental e spulberata undeva in spatiu cosmic, am uitat sa mentionez ca nu sunt exact out and proud si ca asta ar putea constitui o problema mai devreme sau mai tarziu.

Si ca sa leg cu ceea ce as spune unei femei care trece prin aceleasi lucruri: absolut totul e un proces catre descoperire, nimic nu se pierde, nimic nu se transforma. E uimitor cat de mult poate sa-ti ia sa-ti dai seama de felul in care iubesti, si e uimitor cat de putin le ia celorlalti sa te urasca pentru asta, si pacat ca toata revelatia asta nu vine la pachet cu un scut de protectie.

Dar, zambeste. Clipeste des. Mergi mai departe. Viata e prea scurta si depinde de niste lucruri caraghios de fragile ca sa-ti spuna altii ca trebuie sa-ti amputezi sufletul doar pentru ca lor nu li se pare normal.

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 6 comentarii }

1 Alexandra (admin) la 2:16 pm

Probabil ca si cea mai inteligenta si lucida persoana, devine retarda si lipsita de vointa atunci cand se indragosteste.

Am zambit cu tristete cand am citit partea asta. Stiu exact ce zici si ce simti.

E uimitor cat de mult poate sa-ti ia sa-ti dai seama de felul in care iubesti, si e uimitor cat de putin le ia celorlalti sa te urasca pentru asta, si pacat ca toata revelatia asta nu vine la pachet cu un scut de protectie.

Cat de adevarat si cat de trist e ceea ce spui.

O poveste emotionanta, multumim.

2 Jaded la 2:53 pm

Cu cea mai mare placere. Stiu cat de mult conteaza sa te poti inspira din experientele celorlalti, de-asta vreau sa va si felicit pentru acest site. Nu stiu cata speranta exista pentru tara romaneasca sa scape de prejudecati, dar putem macar noi intre noi sa ne ajutam. Daca povestea mea ajunge sa faca vreo diferenta pentru cineva, atunci declar ca am incheiat anul facand o fapta buna :)

3 Arianna la 2:03 pm

Una dintre cele mai frumoase si profund-introspective povesti. Si nu o consider trista.
M-am regasit aproape in fiecare cuvant. Am iubit orbeste si irational, am suferit, am zambit si am mers mai departe. Acum m-am oprit in inima cuiva.
Sa ai o cale lina in procesul descoperirii!

P.S.: Alexandroo, de ce n-ai facut tu site-ul asta acum 10 ani?!

4 Jaded la 4:50 pm

Multumesc Arianna, intr-adevar nu mai e ATAT de trista,dar am ramas cu ceva sechele. Nu stiu exact cum as arata daca ar fi vizibil; probabil foarte sifonata:))
Am observat ca multe dintre povesti sunt axate mai mult pe firul epic, si avand atat de mult timp sa ma analizez, m-am gandit ca ar fi mai util sa relatez totul asa. Daca tot n-am facut altceva decat sa astept o singura persoana, si sa sufar de pe urma tampeniei mele.

5 Arianna la 6:19 pm

Cu totii ramanem cu sechele. Daca am iesi nesifonati dintr-o relatie nereusita inseamna ca n-am iubit destul. Conteaza cum ne gestionam aceste sechele, cum ne ajutam de ele, cum le transformam in experienta nedureroasa.
La mine, de exemplu, dupa prima relatie incheiata brusc si violent, mecanismul apararii a fost uitarea. Ca sa nu-mi pierd mintile am uitat cam 2 ani din viata odata cu toate amintirile despre ea.
Timpul iti va vindeca ranile si iti va scoate in cale persoana care sa te iubeasca asa cum meriti.
Inca o data a very big virtual hug pentru povestea minunat relatata.

6 Jaded la 4:43 pm

Da, totul e o chestiune de timp: sa o descoperi, sa o iubesti, sa o astepti, si apoi s-o uiti. Singura chestie care ma consoleaza e ideea ca am ramas cu o experienta folositoare,pentru ca altfel nu vad cum as putea gestiona asta intr-un sens pozitiv. Detest sa pun ceva la capitolul “pierdute” si cel mai rau e ca intr-o perioada ma pierdusem pe mine.
Acum sunt pe o panta de unde nu mai pot da inapoi, nu mai pot decat sa urc in continuare.
Multumesc pentru apreciere, sper sa ajung vreodata sa vin cu un update mai vesel :) )