Am avut relatii doar cu femei dar nu exclud nici o iubire cu un barbat

1 comentariu

Din categoria: Eu sunt lesbiana>Viata unor lesbiene

Varsta: Sub 19 ani Moment marcant: Adolescenta

De cand eram foarte mica am simtit o anumita afinitate pentru corpul feminin. La inceput, cand aveam aproximativ cinci ani, nu imi dadeam seama de o atractie sexuala propriu-zisa, cat mai mult de o caldura materna care ma facea sa ma simt in siguranta.

Abia pe la varsta de 13 ani am inceput sa imi constientizez sexualitatea in functie de etichete si orientari. Nu am putut spune ca sunt lesbiana, pentru ca, desi ma simteam mult mai atrasa fizic, artistic si estetic de tot ceea ce insemna feminin, avusesem ocazia sa cunosc diversi barbati pentru care simteam o adevarata fascinatie spirituala. Acum, gandind lucrurile mai limpede, nici eticheta de bisexuala (avand in vedere toate prejudecatile pe care le contine) nu consider ca mi se potriveste, asa ca prefer sa gandesc in termeni practici, nu literari.

Toate relatiile si contactele sexuale pe care le-am avut pana acum au fost cu femei, dar nu voi nega si nu voi exclude niciodata posibilitatea unei conexiuni cu cineva doar pe baza sexului. Pana la urma, cu totii suntem oameni si iubirea este cea mai importanta.

La 15 ani, m-am indragostit (oarecum prosteste, caracteristic varstei) si am inceput o relatie care m-a ajutat sa ma deschid in fata parintilor si a majoritatii prietenilor. Am fost intampinata de o intelegere surprinzatoare, in special din partea alor mei (tata isi daduse deja seama, din anumite comentarii pe care le faceam si din gusturile muzicale, iar mama, in ciuda socului, m-a asigurat ca va fi alaturi de mine si ca nu va incerca sa ma “vindece”).

Dupa doi ani, aceasta relatie s-a terminat dintr-o decizie rationala, comuna, oarecum fara voia nimanui. Familia ei era foarte religioasa, prin urmare homofoba, iar restrictiile pe care i le impunea erau absurde. Asa ca, la un moment dat, ceea ce incepuse ca o iubire nevinovata si pur si simplu frumoasa, s-a pervertit prin remuscari, minciuni pe care trebuia sa le inventeze pentru ai ei si multe alte nimicuri care au dus la o stare generala de anxietate intre noi.

Ceea ce ma frustra cel mai mult era faptul ca, pana la urma, nimic nu depindea de mine. Era numai decizia ei daca avea de gand sa se rupa de familie sau (patetic spus) de mine. Ar fi avut varsta corespunzatoare sa plece pur si simplu de acasa, dar nu s-ar fi descurcat financiar. In plus, analizand situatia din punctul ei de vedere, mi se pare aproape imposibil sa opresti legaturile cu proprii tai parinti pentru o relatie de al carei viitor nu esti nici pe departe sigura.

Asa ca, din zi in zi, din frustrare in frustrare, am eliberat-o de necesitatea unei astfel de decizii si am hotarat ca o despartire nu ar fi fost atat de dramatica. Sau cel putin asta credeam atunci. Acum, imi dau seama ca nu exista o iubire care sa o poata inlocui pe cealalta. Indiferent de intensitate sau circumstante, ceea ce o persoana pune pe masa intr-o relatie si ceea ce tu reusesti sa asimilezi de acolo este unic, iar contopirea spirituala nu se poate termina odata cu cea fizica sau verbala.

In momentul in care patrunzi atat de adanc in trairile cuiva, niciun factor rational nu te mai poate scoate de acolo. Prezenta ta poate sa-si piarda din intensitate, dar reminiscentele exista si sunt ceea ce eu inca numesc iubire.

Povestea anterioara:

Urmatoarea poveste:

{ 1 comentariu }

1 Fashion_Victim la 3:09 am

Imi place foarte mult cum gandesti si cum ai scris pentru ca in mare parte, avem aproape aceleasi pareri. Ai scris mai sus ca atunci cand te-ai indragostit, pe vremea in care aveai 15 ani, te-ai “deschis” in fata parintilor si a prietenilor si surprinzator ai avut parte de susutinerea lor. Imi aduc aminte ca si eu, cand mi-a placut in adevaratul sens al cuvantului de prima fata am simtit nevoia sa spun cuiva… si am sfarsit prin a spune tuturor :)

Ca ea s-a dovedit a fi o persoana de joasa speta in cele din urma, asta nu mai conteaza , am trecut peste si am ajuns la o concluzie pe cat de simpla si cunoscuta, pe atat de adevarata : ce nu te omoara, te face mai puternic. Eu mi-am impus ca nu trebuie sa sufar pentru nimeni si la fel de repede cum mi-a intrat in minte si in inima, la fel de repede am si scos-o…

Eu cred ca daca iubesti pe cineva, indiferent ca este barbat sau femeie, faci totul ca sa ramai cu el /ea, dar daca pentru persoana respectiva, sunt mai importante aspectul familiar, banii, societatea, etc, parerea mea e ca persoana aceea nu te iubeste la fel de mult cum o iubesti tu pe ea. Pentru ca adevarata dragoste-daca exista asa ceva trece peste orice obstacol. Fiecare relatie e unica in felul ei si de aceea nu poti compara niciodata doua iubiri. Important e sa ramai cu ce este mai bun din toate, sa iti amintesti lucrurile frumoase, nu pe cele mai putin placute.

Alexandra a fost foarte inspirata cand a ales titlul povestii tale si daca tu intr-adevar gandesti asa (referitor la faptul ca nu excluzi o relatie cu un barbat pe viitor), nu pot decat sa te felicit. Dai dovada de foarte intelepciune in gandire si sper ca persoana care va fi cu tine sa te iubeasca asa cum meriti !